Relația mea cu trupa Vama Veche

Au trecut ani…

Relația mea cu trupa Vama Veche începe cu entuziasm prin 2003, când eram într-a opta și continuă și astăzi, chiar dacă au trecut ani și viața s-a schimbat.

Nu mai țin minte exact unde am auzit prima oară de ei – probabil vedeam videoclipuri pe Atomic – tot ce știu sigur este că veneam cu cd-uri la Mihai, un prieten din Berceni și-l rugam să-mi tragă și mie de pe ODC muzica lor, pentru că eu n-aveam net încă. Îl bârâiam la telefon să nu mă uite și așteptam entuziasmată să vină a doua zi, să-mi primesc cd-ul înapoi, pe care scria cu marcăr albastru ”Ank – VAMA VECHE”. Băgam cd-ul la combina din sufragerie, dădeam drumul și la subwoofer și mă așezam la masa din sufragerie. Scriam versuri într-o agendă, punând pauză după fiecare, ca să am timp să notez. Lăsam apoi toată melodia să curgă și citeam versurile din caiet. Chiar dacă aflasem de ei cu șapte ani mai târziu de la înființarea lor, eram îndrăgostită de melodiile lor și copiatul cântecelor era modul meu de a o arăta.
Am intrat apoi la liceul Șincai, unde aveam clasa la subsol, lângă a X-a H. În fața clasei aveam niște scări vechi și reci pe care ne strângeam câteva fete de la noi și câțiva băieți de la ei. Ei veneau cu chitarele, noi cu vocile false. Cântam cât ne țineau plămânii ”e pustiu, e-ntuneric….americanii-s de vinăăă”. Dragostea mea pentru Vama Veche creștea. Mai ales când fredonam versurile alături de băieții mai mari și mai populari din liceu. Câteodată veneau și cântau pe scările alea când noi aveam teză la română și zău că-mi venea să scriu mai repede, doar să termin odată și să ies să-i ascult.

Au urmat apoi concerte la care mergeam cu prietenele mele din clasă și cu alți colegi de la H și F, de pe același coridor întunecat. Număram zilele care au mai rămas până mergem la Sala Palatului. Ne luam biletele cele mai ieftine pentru că n-aveam bani, dar nu stăteam niciodată la locurile noastre, ci veneam pe culoarul din stânga scenei și ne zbânțuiam timp de două ore alături de ei. N-aveam nevoie de locurile alea niciodată și ignoram plasatoarele care se mai luau de noi că nu stăm jos. Țipam, cântam fiecare vers în parte și ne luam în brațe la fiecare melodie. Se auzea a noua, a zecea, a unșpea. Se vedeau doar luminițele de la telefon când cântau Ana. Apoi veneam acasă și lipeam biletul în agendă, notând și impresii pe margini.

Eram (și încă sunt) cel mai mare fan al albumului Armata, chiar dacă nu aveam nicio treabă cu ea, nici rude plecate în armată atunci. Mi-a plăcut întotdeauna că a fost un album cu poveste, dacă ascultai piesele în ordine. Mi-a plăcut că este inspirat după un caz real.

Apoi, problemele au început să apară între băieți, s-au despărțit, s-au împăcat, iar s-au despărțit. Cred că ultimele concerte Vama Veche la care am asistat au fost cel care avea promo-ul acela simpatic ”Sala Palatului, nu-știu-cât februarie”, pe care îl fredonam până în ziua X și cel pentru lansarea albumului Fericire în rate. Țin minte Zmeul cântat invers de Tudor, țin minte Cântec prost. Fericire…
A mai trecut ceva timp, am început s-o răresc cu fanatismul – și eu și colegele mele. Mai mergeam eu la câte-un concert, la altele, ele. Ne sunam mereu la anumite melodii și țineam telefonul în aer până se termina.

Am ales să-i ignor o perioadă, după ce s-au despărțit. Și Trupa Veche, și Vama. Mă revolta să-i văd în presă ca subiect de scandal, nu-mi plăcea că se ceartă pe melodiile vechi. I-am văzut apoi pe Vama la un concert în deschidere la Noaptea devoratorilor de publicitate. Stăteam cu aceleași prietene din liceu undeva sus, pe niște scaune din Polivalenta de la Tineretului. În fața scenei, o gloată de puștani entuziasmați țipau și absorbeau din energia pe care Tudor a știut întotdeuna s-o transmită, indiferent de ce zic alții. Da, arată bine și știe să se folosească de asta. Mai dă un tricou jos, se mai cațără pe stâlpii scenei (vezi Folk You 2010), dar puștoaicele ar fi dezamăgite dacă n-ar face-o, până la urmă.
Ne uitam liniștite la dezmățul din fața noastră și ne plângeam de milă c-am îmbătrânit. Oare chiar îmbătrânisem sau nu ne mai plăcea cum suna Tudor cu noua formulă? Ne deranja faptul că a schimbat linia melodică de la melodii vechi? De ce nu înțelegeam puștanii din fața scenei?

Au trecut ani, Vama a continuat să scoată melodii noi, videoclipuri noi. Melodiile vechi m-au uns în continuare în Vamă, cu o bere-n mână. Continui să sun pe câte cineva când ajung la Fetești. Și m-am săturat de patul meu de acasă de foarte mult timp. Am început să-i accept și în formula nouă, să-i apreciez că s-au ridicat din nou. Că au continuat să cânte despre mare, dragoste și dezamăgiri, despre iarbă, familie și fotomodele.

De dragul ”vremurilor de altădată”, mi-am luat bilet la concertul de aseară, dar n-am mai reușit să corup pe nimeni să mă însoțească. Pentru că majoritatea îi vede expirați, bătrâni, plictisitori. M-am așezat cuminte pe un scaun în stânga scenei. În stânga mea, culoarul se umpluse din nou de puști entuziaști, care refuzau să-și ocupe locurile din fundul sălii. Îmi venea să le spun să plece, ăla era locul nostru, dar nu mai am cu cine să-l ocup oricum. M-am uitat zâmbind. S-au auzit din nou a noua, a zecea .. anul I, anul IV, clasa muncitoare. Tudor, vrem ca data viitoare să se audă și oamenii care au terminat facultatea, dar nu știu încotro s-o ia. Nu mai am același entuziasm din liceu, mă uitam nostalgică la copii, la părinții care-și țin copiii zglobii pe umeri și voiam să pun mâna pe telefon să o sun pe una dintre prietenele mele, dar nu știu de ce am renunțat. M-am limitat la a înregistra 17 ani, piesa care mi-a stat pe repeat cam o lună în winamp și care-mi permite mereu să evadez (am realizat acum doua zile că vara asta fac 23 de ani și e puțin deprimant, încep să mă panichez că nu fac nimic util cu viața mea).

Am cântat aproape toate versurile (da, și de pe noul album). Îmi place în continuare ce fac ei și am hotărât să nu divorțez încă, pentru că în orice relație intervine rutina la un moment dat, dar asta nu înseamnă că trebuie să dai bir cu fugiții. Tudor s-a agitat ca întotdeauna pe scenă, ne-a spus încă o dată ce știm cu toții – clasa politică trebuie schimbată, că generația lor a stat degeaba, dar că noi putem schimba ceva, cumva (mi-am adus aminte cu drag și de scrisoarea lui către liceeni). Și-a dat tricoul jos, a țopăit prin public, dar n-a mai întins piciorul microfonului deasupra noastră, ci doar mâna. Nici nu s-a mai cățărat pe rampa dintre scaunele Sălii Palatului. N-am mai auzit Calul din Malboro. Dar când nu te aștepți, mai vine și ceva nou în relație. Mi-a plăcut foarte mult că au avut coregrafie la aproape fiecare melodie, că au implicat tineri care au dansat, că au avut clipuri proiectate pe fundal. Îmi place că s-au promovat intens online, că au lăsat fanii să intre în bucătăria lor. Că și-a prezentat din nou trupa de o sută de ori, pentru că merită. Erau toți îmbrăcați cu tricouri albe, care pentru mine, au simbolizat exact ce cântă ei. Mare, cer, fericire, liniște, cearceafuri curate într-o sâmbătă, niște pereți dintr-o bucătărie uitată.

Din 2008, de când am intrat la facultatea de jurnalism, am fost îndoctrinată să descriu mereu ceea ce văd, să spun adevărul, să-l verific din trei surse. Să fiu sceptică la orice și cu picioarele pe pământ. Relația asta îmi permite să evadez din lumea reală, să înot în niște metafore legate de mare, de iubire sau dezamăgire. Sau Dumnezeu. Chit că m-am refugiat singură și așa va fi de acum încolo, îmi prinde bine să-i aud în concerte. Acum stau retrasă într-un colțișor și-i observ, că ăsta-i alt tic de reporter, dar observ cu drag. Și cânt cu ei cu și mai mare drag.

Cum bine zicea Tudor aseară: ”când noi credem c-am terminat cu trecutul, n-a terminat trecutul cu noi”. Valabil și pentru relația mea cu ei. Mai ales de când au realizat ce am aflat și eu prin 2007: smecheria e în afara orașului!

Cu drag,
Ancuța Iosif

Anunțuri

Dom’ne..cine ie E.M.I.L. ăsta?

E.M.I.L. înseamnă viaţă trăită din plin, zâmbete şi vise. E Vama Veche şi o bere rece, când zaci pe plajă. Înseamnă shoturi de tequila în Expirat şi dansat pe mese până la răsărit. E.M.I.L. e antidotul pentru orice zi proastă şi nu cunoaşte cuvântul “regrete”. Aberează frumos şi simplu, şi e mereu pus pe glume. E.M.I.L. e nebun de legat! Te provoacă să dansezi până la epuizare şi să rămâi cu toate oasele întregi  după ce termină concertul. E ska-ul cu rost. Instigă la destrăbălare şi beţii, la chef şi voie bună. E.M.I.L. se bagă-n seamă peste tot. În boxele tale, în căşti, în “bodegile” în care-ţi faci veacul. Sunt răspunsuri în versuri. N-ai cum să scapi de el, dar nici n-ai vrea. E.M.I.L. sfinţeşte credincioşii cu bere, îi spală de griji şi-i îmbracă-n energie. Înseamnă detaşare şi libertate. E.M.I.L. e o după-amiază de primăvară, la o cântare cu prietenii, sub copacii înfloriţi. Tot el e mahmureală, ochelari de soare şi o ţigară. E.M.I.L. …. ie unii chill.

ps: (mi-)E MIL(ă) de ăi’ normali!

La mulţi ani de vicii în exces!

 


Despre aspiraţii şi poveşti

Jacqui Banaszynski şi jurnalismul narativ

Nu a devenit sportivă, nici pilot de avion sau architect, cum şi-ar fi dorit în adolescenţă, pentru că sistemul nu-i permitea. Jacqui Banaszynski, jurnalistă cu peste 30 de ani experienţă în domeniu, a început să scrie la ziarul liceului, deşi nu asta se vedea făcând şi în viitor. M-a făcut  să înţeleg că obstacolele care-ţi stau în calea viselor, nu trebuie să te doboare. Întotdeauna te poti reorienta, îţi poţi da seama că nu-ţi cunoşti dorinţele cu adevărat. Poţi deveni foarte bun, chiar cel care face  o diferenţă în domeniul spre care te-ai îndreptat. Până la urmă, asta ne dorim cu toţii, sau cel puţin, o mare parte dintre noi. Să ne separăm de masă prin ceva. Să influenţăm cumva ceva, pe cineva, cândva, undeva. Cine ştie ce o să realizez la anu’, când termin FJSC-ul. O să vreau să devin un pirat periculos 🙂

“I started looking for those stories without knowing it”, ne-a mărturisit Jacqui.

Am băgat la cutiuţă multe chestii mişto după conferinţa de miercuri, dar vă fac un sumar:

Prima condiţie pentru a scrie o poveste buna este să fii acolo, în mijlocul acţiunii, şi cum bine a mai spus ea, “whoever owns the story, owns the truth”. Întotdeauna trebuie sa spui adevărul. Să spunem că e prima poruncă şi cea mai importanta a “jurnologului” (decalogul jurnalistilor..nu mă întrebaţi de celelalte nouă, că n-am făcut un top încă, deşi ar mai fi câteva care l-ar putea completa).

De fiecare dată când scrii despre ceva sau cineva, trebuie să te intrebi dacă articolul tău va ajuta pe cineva. Va avea vreo relevanţă? Poate jurnalismul narativ nu va revoluţiona o lume întreagă, dar dacă povestea pe care tu o transmiţi a spus ceva cuiva, dacă cineva s-a identificat cu acele paragrafe sau dacă o persoană a decis să schimbe ceva după ce a citit ce ai scris tu, atunci ai schimbat şi tu ceva, implicit. Iar pe lângă satisfacţiile morale, mai pot veni şi cele materiale, cum ar fi câştigarea unu premiu Pulitzer, cum a luat Jacqui pentru articolul “AIDS in the Heartland”(http://rpp.missouri.edu/pdf/Banaszynski.pdf ). Hei, asta nu înseamnă ca o să producem premii Pulitzer pe bandă rulantă, dar putem să fim perfecţionişti. Să încercăm să facem treabă din ce în ce mai bună.

Am înţeles că pentru a scrie o poveste bună e nevoie de multă răbdare, trebuie să investeşti mult timp pentriu ca rezultatul să fie calitativ. Persoanele despre care scrii trebuie să ajungă sa te cunoască, să capete încredere în tine. De aceea putem vorbi de luni, sau chiar ani de zile, depinzând de circumstanţe şi de cât de mult îţi doreşti să scrii despre acel “ceva”. Priorităţile ţi se schimbă o bună perioadă. Cum îi convingi să te lase să te strecori în vieţile lor, cum le explici ce vrei de la ei? Din păcate n-o să se inventeze niciodată un manual pentru aşa ceva..cred, pentru că totul diferă de la om la om, diferă în funcţie de argumentele pe care i le aduci omului, de diplomaţie, depinde dacă ai nimerit în momentul potrivit sau l-ai prins nervos şi pus pe ceartă, depinde de ideile preconcepute, dacă există.

Oamenii tind să-şi mărturisească lucruri pe care nici apropiaţii lor nu le cunosc. Petrecând timp împreună şi totuşi ştiind că există bariera aceea a profesiei care te-a adus acolo iniţial, vei observa ca oamenii vor vorbi mai uşor. Nu trebuie să pierzi din vedere însă, faptul că iţi faci doar meseria. Nu eşti prietenul cel mai bun al subiectului, chiar dacă ai petrecut câteva luni bune cu el.

Despre jurnalismul narativ, despre oameni şi poveştile din spatele lor sunt multe de spus şi de învăţat, însă am plecat de la conferinţă cu o bucăţică din experienţele lui Jacqui şi-mi pare atât de bine că am participat. Aş mai fi stat două ore, dar timpul este un duşman ce nu poate fi exterminat.

Jacqui Banaszynski:

“The best way of helping people understand data, is by putting data in context”.

“you tell a story and people start thinking about their stories.”

Mulţumim echipelor DoR şi CROS că ne-au adus-o pe Jacqui 🙂

În culisele redacţiei Tabu

Ce se ascunde în spatele unei reviste de succes ?

Ajungi la Gara de Nord. Nu, nu te urci în nici un tren, ci o laşi în urmă şi mai mergi puţin. Undeva în dreapta, descoperi o stradă aparent liniştită, însă la numărul 8 se lucrează intens. Deşi incognito, redacţia revistei Tabu “tace şi le face”. Intri sfios în grădina intimă, detectezi imediat băncuţele primitoare de la umbră, care parcă te invită la o pauză permanentă de ţigară. Totuşi, îţi aminteşti scopul vizitei şi coteşti la stânga, brusc. Urci câteva trepte, după cinci minute în care te “cerţi”cu prietenele tale:”intră tu prima”, “ba tu, ba tu, eu am sunat la interfon” .Suntem studente la jurnalism dar n-am inţeles încă proverbul “cu ruşinea mori de foame” şi preferăm să ne refugiem într-o permanentă atitudine copilărească.

Aproape sigure că am nimerit locul potrivit, păşim rezervat şi sceptic în cameră. Cristina Bazavan, gazda noastră şi totodată redactor-şef  la “cea mai curajoasă revistă de femei” ne invită să luăm loc pe canapea, să ne facem comode şi să ne simţim ca acasă. Ca acasă sau..ca la Ikea. Nu ştiu dacă mobila chiar este de acolo, dar asta mi-a inspirit, iar ghiveciul din stânga canapelei sigur provine din magazinul minunat. Între timp ne aduce fiecăreia cate un exemplar din numărul de iunie al revistei. Clasic, curiozitatea ne îndeamnă să-i rupem imediat folia de plastic şi să începem s-o răsfoim cu zâmbetul pe buze. Apoi suntem invitate la cafeluţă şi la o discuţie despre toată treaba asta complicată cu revista Tabu. Însă, nu înainte de a face cunoştinţă cu o parte din echipa redacţiei şi de a lua contact cu locul în care se pun cap la cap toate materialele, în care fiecare se ocupă de-ale lui. Uşor reticenţi si lezaţi probabil de faptul că spaţiul le-a fost invadat de câteva studente fix înainte de deadline, oamenii din echipă au încercat totuşi să facă o concesie, să se detaşeze câteva momente de problemele lor şi să stea “o ţâră” de vorbă şi cu noi. Sunt sigură că dacă am fi ieşit la o bere, atmosfera ar fi fost mai relaxată, dar asta este. Până nu mutaţi redacţia într-o berărie, încercaţi să n-o înjuraţi prea mult pe Cristina pentru că ne-a găzduit. Sper să fiţi răbdători şi în zilele ce urmează cu învăţăceii, pentru că noi chiar apreciem ce faceţi şi chiar ne-am dori să ajungem cândva unde sunteţi voi astăzi. Ok, ca să nu vorbesc în numele tuturor, eu mi-aş dori mult. Mi-a fost de ajuns o oră ca să-mi confirm bănuielile în legătură cu ce aş vrea să fac în viitor.

M-am simţit privilegiată că am putut vedea în avan-premieră coperta numărului de iulie al revistei Tabu – neprelucrată –  precum şi câteva dintre subiectele principale ale acestuia. Mă simt cu un pas înaintea celorlalţi când am şansa de a sta de vorbă sau de a primi sfaturi de la persoane precum Cristina Bazavan, Cristian Lupşa sau Dragoş Plăcintă. Nu vreau să dezvălui nimic din ce am discutat astăzi în redacţia de la numărul 8, pentru că ăsta este avantajul vizitei până la urmă, nu? Acces la unele informaţii la care nu ai avea în celelalte zile ale anului. Sunteţi intrigaţi? Sacrificaţi o oră din timpul vostru preţios, lăsaţi comoditatea de-o parte şi nu veţi regreta. Bineînţeles, dacă sunteţi curioşi să aflaţi cum decurg lucrurile în culisele unei reviste de calitate. Repet, cel puţin eu n-am regretat. Un singur lucru vreau să menţionez – ceva ce ştiam déjà, dar îmi place să aud asta din ce în ce mai des şi mă face să cred că poate exista jurnalism de calitate şi la noi în Românica. Primesc sfatul bucuroasă întotdeauna, încercând să-l aplic de fiecare dată când scriu: nimic nu este nou, noţiunea de a “crea” este abstractă şi depăşită; totul se reinventează. Tot ce scriem, fotografiem, desenăm, există déjà. Au mai abordat alte zece persoane acelaşi subiect pe care vrei şi tu să-l dezvolţi. Au mai pozat şi alţii ce vrei tu să fotografiezi. Despre viaţa ei/lui se ştie totul, de când era la grădiniţă. Contează să vii cu o viziune diferită. Să vii cu ceva nou. Să alegi un alt unghi de abordare, să priveşti prin ochii altcuiva, la care nimeni nu s-ar fi gândit. De la designul unei pagini de revistă până la cuvintele folosite, totul trebuie să aducă ceva nou cititorului, nu să-l facă să dea pagina zicând “iar?”.De fiecare dată când mă gândesc la asta, mi-aduc aminte de un film pe care l-am văzut acum mult timp. Profu’ care îşi pregăteşte elevii ce vor să aplice la Oxford (parcă) încearcă să-i convingă să fie diferiţi când redactează eseurile argumentative. Şi ce dacă Hitler a provocat un genocid? Fii pro Hitler, foloseşte argumente viabile. Vei fi remarcat şi vei intriga tocmai pentru că ai îndrăznit să ai o părere distinctă faţă de majoritate, pentru că ai avut curajul să sfidezi.

Cristina ne-a făcut să înţelegem că nu contează că ai făcut o facultate cu profil real şi apoi ajungi la Radio 21, Europa fm sau Tabu. Trebuie doar să-ţi dai seama ce iţi doreşti să faci şi să încerci să devii din ce în ce mai bun în meseria ta. Deşi ştiu că într-o redacţie nu există noţiunea de “gata, am terminat” şi întotdeauna va veni un număr nou de pregătit, poze de prelucrat, interviuri de luat şi brain-storming-uri de pus la cale, s-a văzut din atitudinea ta că pui suflet în tot ce faci şi că satisfacţiile printului final acoperă nopţile pierdute şi faptul că schimbi două avioane pentru doar 9 minute de interviu 🙂

Mulţumesc pentru că m-aţi primit în casa voastră şi sper să ne vedem la toamnă, pentru internshipul de care ne-ai vorbit. Am încredere în mine că o să reuşesc să ajung din nou la voi, de data asta pentru a afla mai multe secrete şi pentru a practica tipul de jurnalism care-mi surâde.

Cate ceva despre Media Night

Despre bal. In principiu a iesit ok, in afara de prestatia jalnica a lui Icsu, care avea mari aere de vedeta si nu stia sa vorbeste la romaneste[ trebuia expediat mult mai repede] – si asta am vazut printre picaturi pentru ca eram preocupata de primirea studentilor si invitatilor, la intrare, alaturi de Narcisa si Petre.

Vreau sa felicit in primul rand intreaga echipa ASJC pentru stresul si efortul depus pentru acest bal, pentru noi, bobocii. Eu una, pentru simplul fapt ca am fost martora la tot haosul si stiu cat s-au straduit colegii mei sa faca ceva deosebit si prin cate nopti nedormite au trecut, le acord nota 10 ! Nu e subiectivism, e realitate.

Felicitari Claudiu pentru ca ai reusit sa fii in 7 locuri deodata..pentru ca incepand cu ora 6:30 [ cand au plecat ins farsit nesuferitii de la HI-Q ] toata lumea era “claudiu, Claudiu..mesele..repetitiile..Claudiu Claudiuuuu”, iar el era intotdeauna present, incercand sa gaseasca solutii la toate problemele. Iti cer scuze pentru paharul de whisky pe care ti l-am varsat [oops] 😀 . Bravo si pentru tinuta. Clubul fetelor care te-au tras de cravata te saluta :)). Si da, trebuia sa prezinti tu tot balul ! Nu-i bai, din greseli invatam.

Felicitari Elena si Denisa C. Ati facut o treaba foarte buna. Cele 6 perechi s-au descurcat foarte bine, probele de dans mi-au placut mult. Si da Elena, esti simpatica si cand esti nervoasa :))

Felicitari Denisa N. si Mihaela pentru diplomatie, pentru ca aveti stofa de PR-itze :D. Multam pentru toate incurajarile. Pana la urma a iesit totul bine. Aaa, si ati fost cele mai secsi din tot Church-ul : ))

Felicitari Andreea pentru design-ul evenimentului, o treaba super si pe aaceasta parte. Mie mi-a placut foarte mult tema aleasa, logo-ul si ideea biletelor, multi si-au scris si numele, si au servit si o bombonica, totodata. Unii se intorceau la noi sa mai ia. Am inteles deci, in aceasta seara, cum se atrage lumea in FJSC. DULCIURI !:)) Jeleuri in special.

Felicitari fetei cu mesele :)). Uhuhu 😛 Ai reusit sa le aranjezi pana la urma, Alexandraa. Ca apoi sa vina Bogdan sa ti le umple cu reviste :)) multumiiim ca ai carat cutii intregi :D.

Felicitari concurentilor de la miss si mister. Sunteti castigatori toti, oricum. Toti 12 v-ati descurcat de minune: Alina, Flavia, Ionela, Mya, Silvia, Diana, Cosmin, Razvan, Ionut, Razvan, Andrei.

Pentru mine, mai presusus de Media Night, a fost o seara de teamwork. Primul eveniment la care particip ca membra a ASJC 🙂 si mi-a placut tare mult sa fiu in culise, sa simt agitatia din jurul meu, emotiile participantilor, dar si a organizatorilor. “Mi-a facut placere sa inghet si sa stampilez alaturi de tine”, a fost replica pe care i-am dat-o Narcisei cu drag 😀

Foarte de treaba este Toni Momoc, se vede ca printre studenti se simte cel mai bine. Sociabili si fara probleme de superioritate sunt si cei de la MONTUGA.

Sincer? Mie cel mai mult mi-a placut unul dintre fotografi. N-aveati cum sa-l ratati. Era inalt, blond, imbracat in negru si …..bun.

Ce pot sa mai spun, m-am distrat, am dansat pana la 4:30, am baut, m-am simtit bine cu alte cuvinte. Am profitat de seara mea de bobocel, intr-un loc nou, care btw este foarte stilat, am cunoscut oameni noi si simpatici.

Pana la urma, asta inseamna Media.  Networking.

MEDIA NIGHT 2008 – inaugurarea blogului meu :D

Iata ca m-am strecurat si eu in lumea blogurilor. Cum sa incep altfel, daca nu prin a promova “cel mai altfel” eveniment de pana acum !!!

MEDIA NIGHT 2008

In luna decembrie, cand toate facultatile organizeaza Balurile Bobocilor, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii (FJSC) si Asociatia Studentilor la Jurnalism si Comunicare (ASJC Romania) au decis sa iasa din tipar(e). Asa ca, in acest an, FJSC si ASJC nu vor organiza un simplu bal al bobocilor, ci vor aduce, pentru prima oara in Romania, MΞDIA NIGHT 2008.

MΞDIA NIGHT 2008 este noaptea in care 400 de tineri jurnalisti, proaspat intrati in contact cu media, vor avea sansa sa se distreze, sa se provoace reciproc si sa bea alaturi de profesionistii consacrati din domeniul pe care l-au ales. Pentru o noapte, bobocii jurnalisti si comunicatori si mentorii lor, seniorii din media, se vor relaxa, vor lasa la o parte eticheta profesionala si vor petrece impreuna, stabilind “acele” relatii informale care conteaza, de fapt, in profesie.

Intreaga petrecere va fi transmisa live pe internet prin intermediul blogului MΞDIA NIGHT 2008, unde, in direct din sala, toti participantii vor avea sansa sa posteze mesaje despre ce se intampla la eveniment.

MΞDIA NIGHT 2008 este un eveniment organizat de Asociatia Studentilor la Jurnalism si Comunicare (ASJC Romania) si Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii (FJSC), in parteneriat cu Serile FJSC.

Avand in vedere ca blogul meu e un „nou-nascut”, n-am primit leapsa, dar doresc sa raspund totusi provocarii.

Cu cine as bea o bere ??

Cristian Tudor Popescu

Andrei Plesu

Traian Ungureanu

Mai multe informatii despre eveniment pe http://medianight.info/