Societatea – inamicul sperantelor

Societatea – inamicul sperantelor

Despre idealuri…

Cuvinte cheie: societate, birocratie, idealuri, lucruri simple (biensur), zambete, senin, realitate, optimism(?), evadare.

 Ca intotdeauna stau cu tastatura in fata mai mult de zece minute fara sa scriu nimic. Nu am mai facut asta de mult. Pentru cateva momente am impresia ca am uitat cum se face asta, dar gandul acesta sumbru imi trece repede. Este unul din lucrurile pe care le fac cu suflet, cu drag.

 Timpul trece trece trece…cateodata am impresia ca fuge mult prea repede, ca n-o sa am timp sa fac tot ce mi-am propus pentru viata asta. Totul se rezuma la acest cuvant simplu: “timp”. M-au pierdut din nou. Privesc in gol, plec departe, imi trec mii de ganduri la un loc. Nu reusesc sa ma adun. E haos si e vara. E dor de mare. Miroase a valuri peste tot. Zambesc. O sa ajung si eu la ea. Niciodata nu e prea tarziu. Totusi privirea ramane pierduta in continuare. Mi-e dor si de ei. Acest “ei” include toti muntii la care am promis ca ajung vara asta si n-am reusit si include toti prietenii care m-au insotit de atatea ori in nenumaratele drumetii. Amintiri. “Daca pozele ar vorbi”, oare ce mi-ar spune? Ca vor reveni perioadele frumoase, la care ravnesc uitandu-ma peste ele? Poate. Sa nu-l mai imbratisam  pe “nu”. Sa credem? Da. Macar astazi. Maine vedem noi cum o scoatem la capat.

 Tendinta de a fi optimist exista, insa realitatea te obliga de (cele mai) multe ori sa cobori de pe norisorul pe care tu-l credeai atat de pufos. Ai certuri acasa, esti un “pierde-vara”, iti iei un job. Nu cel pe care ti-l doreai, insa trebuie. Detest cuvantul “trebuie”, dar nu-l pot inlocui cu altul, caci putini sunt cei care chiar muncesc din placere. Ti se reproseaza ca te-ai schimbat, ca nu mai esti ca alta data. Poate pentru ca nu esti fericit, poate pentru ca aveai alta viziune asupra acestei veri, in orice caz Bucurestiul nu facea parte din ea. Dar pentru ca planurile de acasa nu coincid niciodata cu cele din targ, pentru ca e musai sa te gandesti de multe ori inainte sa spui “ da, o sa fac aia, da, o sa mergem acolo” si pentru ca iti dai seama ca lucrurile nu mai sunt atat de simple dupa ce ai crescut, dupa ce lumea inceteaza sa te mai trateze ca pe un copil, pentru aceste cateva motive..si pentru altele, te supui ideii de a fi ca un leu intr-o cusca. Te supui ideii de a calatori doar cu gandul deocamdata si de a zambi in fiecare dimineata, pentru ca traiesti si duci o viata ok fata de altii. Tot timpul faci comparatii. E un lucru normal, fara comparatii oamenii n-ar mai tinde sa isi depaseasca limitele. Deci ai o viata ok, dar ti-ar placea sa…fii departe? Da 🙂 Dar incerci sa ai rabdare. Deocamdata ai decazut intr-o rutina care te revolta. Te revolta ingrozitor. Esti speriat. Te gandesti daca asa va fi de acum incolo. Oare chiar nu mai este timp pentru nimic? “Cum sa nu fie, esti tanara, auzi o voce din surdina”. Si totusi, simti ca trece timpul…de pomana. Te revolti di nou. In sinea ta. Iti trece.

 Birocratia te impiedica sa mai visezi. Ai idealuri. Ai vrea sa ti le indeplinesti, insa totul ramane la un trist conditional-optativ. Muncesti pentru asta. Lupti, insa realizezi ca nu mai ai timp. Incepi sa obosesti, incepi sa dai rateuri. Deja? Lucrezi ca sa strangi bani pentru a putea pleca undeva, insa realizezi ca nu mai ai cand. Esti mult prea ocupat sa incerci sa faci bani chipurile. Utopia te innebuneste. Felul in care banii manipuleaza societatea, intreaga umanitate, te revolta din nou. “Mergi cu pumnii stransi pe strada”, te uiti la toata lumea grabita din jurul tau, simti agitatia. Toata lumea alearga. Intotdeauna. Ramai pierduta iar, insa iti revii cand o masina te claxoneaza pentru ca treci  pe rosu. Te incurajezi spunandu-ti “ca o sa te faci tu mare”..si atunci o sa le arati tu…oare? Sunt prea multe intrebari care cauta raspuns. Stiu ca nu trebuie sa astepti sa-ti pice din cer. Dar pe unele nici nu stiu unde le-as putea cauta. La un moment dat te lasi batut si ajungi la alt cuvant trist numit “resemnare”. Cu cateva sperante, insa resemnat, asteptand ca  si viata ta sa devina “mai buna”, la un moment dat.

 Despre prieteni? Da, sunt norocoasa ca sunt inconjurata de persoane care tin cu adevarat la mine, care ma inteleg si ma accepta cu bune si rele, care se gandesc intotdeauna la mine si care imi demonstreaza zilnic ca nu exist degeaba si ca ma apreciaza pentru ceea ce sunt. Intotdeauna exista cineva care sa ma sune exact cand am nevoie sa aud o vorba buna. Cineva apare cu o sticla de Coca-Cola cand mi-e sete. Cu o cafea cand mi-e somn. Cineva se gandeste la mine. Cineva crede in mine. Acele “cineva” mi-au facut intotdeauna viata mai frumoasa si mai simpla decat parea. M-au incurajat cand pesimismul era in floare si cand simteam ca “nu mai are nici un rost sa ma zbat”. Acelor persoane le sunt mereu recunoscatoare. Pentru ca le cunosc, pentru ca nu sunt singura niciodata. Le multumesc ca exista in viata mea. Ca se bucura odata cu  mine si ca-mi fac mereu zilele mai vesele.

 Si ai impresia ca toate iti merg prost si ca asa iti vor merge mult timp de acum incolo. Insa la un moment data apare si o raza de soare. Se insenineaza si la tine. Si totul capata o nuanta de turcoaz. Fericirea e turcoaz anul acesta. Speri sa fie mult timp de acum incolo. Ai un spirit mult prea critic insa, viata te-a indemnat sa fii mai rezervat si sceptic, sa nu te mai arunci cu capul inainte, ci sa dai timp timpului. Latura ta “carpe diem”-ica se lupta cu negativismul tau care priveste prea in viitor. Timpul va hotari. Faci ce faci si ajungi din nou la acest cuvant…timp..incotro?

 Oricat de gri ti s-ar parea insa ca este o perioada, prinzi curaj, pasesti inainte, te bucuri in continuare de lucrurile marunte ale vietii cum ar fi o inghetata, o melodie ca “The passenger” sau o imbratisare si iti spui ca va fi bine.

 

Idealuri..wishlist-uri..ganduri..conformare (temporara) ..viitor..culori…cuvinte si sensuri, “acum”…zambete..prieteni…timp…evadare…idealuri.

 

Imag018

Drepturi rezervate for later edit 😛

Anunțuri

Pentru ce urc ?

Pentru ce urc?

 

Pentru ca-mi plac provocarile. Pentru ca intotdeauna imi voi dori sa fiu la inaltime si pentru ca voi tinti tot mai sus, de fiecare data. Pentru ca nu ma inchin in fata normalului si firescului si pentru ca ambitia imi creste pe zi ce trece. Pentru ca sunt insetata de nou incontinuu si pentru ca nimeni nu ma poate abate din drumul meu. Pentru ca iubesc muntii, am decis sa nu-mi plec niciodata capul in fata lor, decat atunci cand voi  ajunge sus.

 

Pentru ca varfurile si crestele vor coincide intotdeauna cu o mare parte din idealurile mele si pentru ca urc cu sinceritate si cu suflet. Pentru ca nu zic niciodata “de-abia astept sa  ajung” ci sorb fiecare clipa, simt fiecare pas pe care-l fac, savurez freamatul fiecarei frunze cazute si troznetul fiecarei crengi pe care, involuntar, o destram cu rucsacul. Pentru toti cei care au devenit una cu muntii, pentru toate framantarile care apasa padurile, pentru toate povestile care ma invaluie fara cuvinte, pentru toate vietuitoarele care intregesc naturalul, pentru fiorii ce-mi strabat fiecare parte a trupului la vazul unei prapastii sau la o alunecare, pentru puterea pe care o am de reusesc mereu sa depasesc impasurile, pentru toate acestea si pentru cei care si-au dat ultima suflare pe altarul muntilor, voi continua sa urc, omagiindu-i.

 

Pentru mandria de a ma simti mic in permanenta noastra confruntare – dupa cum bine spune un intelept – pentru stancile reci atinse intr-o dupa-masa caniculara, pentru apusurile care anunta victoria unei alte zile parcurse spre inalt, pentru avantajul de a avea stelele mai aproape, pentru stralucirea din ochii mei, pentru rasaritul care ma indeamna sa-mi fac din nou rucsacul si sa pornesc la drum, caci asa-mi sta cel mai bine, pentru iarba care-mi geme sub bocanci si pentru roua diminetii, pentru zapada in care ma afund, care ma provoaca de fiecare data la o crancena lupta, in tentativa de a crea o poteca. Pentru toate acestea si pentru carari senine, voi persevera si de astazi inainte.

 

Pentru initiativa si controverse, pentru inedit si spontan, pentru ca pe munte nu pot anticipa niciodata ce ma asteapta, pentru unicitatea clipelor traite si pentru amintiri, pentru siguranta si experienta capatata de-a lungul timpului, pentru satisfactii si un orgoliu adanc, pentru sunetul carabelor prinse de un ham sau al unei corzi care se izbeste furioasa de un perete, gata sa-ti sara in ajutorare. Pentru toate acestea si pentru sperantele care n-ar trebui sa piara niciodata, voi pasi negresit inainte, insa cu atentie, caci nu voi reusi niciodata sa-l pacalesc. Pentru ca nu este niciodata vorba despre ghicitori, ci despre constiinta.

 

Pentru riscurile implicate, pentru teama care-mi strange inima cat un bob de mazare cand ma uit in jos, pentru zambetul sceptic si nesigur de la inceput, pentru increderea in tovarasii de drum, pentru depasirea momentelor critice, pentru rezolvarea situatiilor limita cu calm, pentru tact si cumpatare, pentru o mana intinsa in momentul oportun si pentru un “va fi bine, iti promit!”, pentru o privire care valoreaza cat 10.000 de vorbe sau alte gesturi, pentru alegerea caii bune, pentru pertinenta. Pentru toate acestea si pentru ca imi doresc sa fiu om intru totul, voi respinge revoltata sedentarismul.

 

Pentru prieteniile ce se consolideaza pe munte, pentru focul care-mi incalzeste inima de fiecare data, pentru corzile de chitara ce se aud in surdina, pentru cabanele ascunse, pentru ceaiul dupa care tanjesc atunci cand simt ca viscolul vrea sa ma doboare, pentru refugii si refugiati, pentru respect si bunatate, pentru simplitate si frumos, pentru concret. Pentru toate acestea si pentru idealuri care par utopice, voi spune mereu DA muntilor.

 

Pentru ca simt ca ma lupt cu muntii, dar de fapt lupt contra propriilor mele limite, pentru a le dobori de fiecare data, pentru ca abia in momentul in care ajung pe creasta inteleg totul si pentru ca sudoarea care imi curge de pe frunte imi spune ca eforturile depuse nu au fost zadarnice. Pentru cele cinci minute de reglare a pulsului, pentru liniste si contemplare, pentru un “bravo” si un “bun venit”. Pentru ca nu este vorba de nici o lupta de fapt, ci doar de o perpetua ascensiune, pentru ca si atunci cand decorul este citadin, mintea imi ramane sus si asociaza totul cu lumea inaltimilor. Pentru toate acestea si pentru aerul de invingator, voi refuza sa fiu ca restul lumii.

 

Pentru legende si eroi, pentru liniste si intelepciune, pentru suspans si deosebit. Pentru drum. Intotdeauna pentru drum. Pentru brazi si pentru jnepeni. Pentru creste si cornise, pentru rauri si poteci, pentru poieni si pietre. Pentru fiori si zgarieturi. Pentru oameni si rucsaci. Pentru contopire si atingerea telurilor. Pentru mine.

 

Pentru darul de a alege. Pentru o lume mai primitoare. Pentru a transmite mai departe farmecul lor. Pentru munti si datorita lor.

 

1 Mai munţomănesc

Am decis sa dam start unei deconectari, sa interzicem accesul la internet pentru cateva zile si sa ne aventuram in Masivul Retezat.

Forfota in tren

Pornim la drum intr-o joi noapte, pe la sfarsitul lunii mai. Ne intalnim in Gara de Nord si asteptam galagiosi ca acceleratul sa apara. Suntem zece oameni care de abia asteapta sa ajunga la poalele muntilor, sa inceapa sa urce, sa se elibereze de tot stresul acumulat din cauza urbanismului. O data urcati in tren, atat noi cat si rucsacii, dupa ce ne-am asezat fiecare la locurile noastre, incepem sa desfacem niste obiecte ciudate, care erau infasurate bine, in diferite huse. Aceste obiecte sunt – de obicei – cate doua pentru fiecare persoana, formand o pereche reusita. Sunt colturoase. Chiar coltari se numesc. Desi sfarsitul lunii mai si vara bate la usa, nu bate neaparat si la usa muntilor. Zapada ne poate surprinde spre creasta, asa ca decidem sa fim precauti si sa ne echipam cum trebuie: coarda, coltari si pioleti – un alt obiect, care seamana cu un baston, insa foarte ascutit, creat in asa fel incat sa fie un foarte bun sprijin in lupta cu zapada. Incepem cu totii sa ne reglam coltarii dupa marimea bocancilor, avand grija sa nu ne ranim reciproc. Un sunet continuu de fiare perturba pentru cateva momente somnul unuia dintre noi, care incerca sa se afunde intr-un scaun ceferist, insa ne ignora si viseaza in continuare.

Se face dimineata, ajungem la destinatie si anume halta Subcetate. Constiinciosi, iesim chiar cu jumatate de ora inainte din compartimente, de frica sa n-o ratam. Un microbuz pe care il rezervasem inca de la Bucuresti ne astepta conform celor stabilite. Ploaia marunta ne determina sa plecam capetele cateva minute, timp in care bagam rucsacii in microbuz. Destinatia urmatoare este Cabana Carnic, de unde porneste drumul forestier catre Cabana Pietrele, aflata la 1480m. In microbuz, alti trei tineri care s-au urcat cu noi ne fac sa zambim atat de matinal, intreband sfiosi soferul: „Nu va suparati, mai este mult pana in Hateg?”, dupa ce se lasa o liniste cateva momente, soferul le raspunde: ”Pai Hateg…este in partea cealalta!”; „Bine, atunci lasati-ne si pe noi la prima…prima…pe aici pe undeva”. Dupa ce au coborat, a urmat un ras copios pe seama lor, prelungit pana la destinatie.
In munti cu pasi marunti.

Ajungem la Carnic, ne numaram, ne preluam rucsacii si o pornim la drum catre Pietrele. Sosim dupa o ora si jumatate, debusolati de faptul ca nu este o cabana, ci mai multe. Acum realizam de ce i se spune Cabana Pietrele si nu Piatra. Aflam de la cabanier ca fosta cabana a ars acum aproape trei ani. Luam una dintre casute in primire, ne alegem paturile, ne lasam bagajele si iesim afara, unde intindem toata mancarea pe un izopren si incepem s-o separam. Tot ce e greu: borcane, conserve sau altele de genul raman la cabana. Ce inseamna supe instant, biscuiti, carne vidata, luam cu noi sus. Scopul nostru de azi este sa ajungem la refugiul Bucura, care se afla la 2100m. Pentru acest lucru, este necesara traversarea crestei. Luam strictul necesar de haine, coltarii, pioletii si partea de mancare revenita, dupa care la ora 12 pornim pe traseu, pe banda albastra, dupa o noapte mai mult nedormita decat dormita.

Ajungem la Cabana Gentiana , aflata la 1670m altitudine, ne pozam bineinteles, din zece, doar Radu a mai vizitat acest tinut mirific, deci se poate intelege entuziasmul mare care ne stapanea. Decidem cu greu sa pornim mai departe, insa purcedem. Iesim in golul alpin si avem Varful Retezat in partea dreapta, Coltii Pelegii in stanga. Pana la creasta ce lega coltii de varf, avem de strabatut jnepenis, o zapada detsul de incerta, pe alocuri inghetata, sub care se aflau parauri, insa intre zapada inghetata si rau este un gol destul de mare, de aceea pasim pe rand si cu grija. Ajungem astfel in caldarea principala, singura care ne mai despartea de cucerirea crestei. Ne punem „stavilarele di crivat” – o noua denumire, mai interesanta as putea afirma, gasita de noi pentru a desemna geaca.

p5010759

 p5010817

 “Nu pe acoloo!”

Gasim, prin stanga, o portiune de pamant pe care se poate urca spre creasta, urcusul este relativ domol, pe semicurba de nivel. Pornim in monom, insa la scurt timp auzim un strigat puternic din vale:” Nu pe acolo, intorceti-va, in dreaptaaa!”. Tin sa mentionez ca nu ma speria faptul ca eram expusa sau faptul ca nici noi nu stiam exact pe ce parte ar fi mai bine sa abordam creasta, ci vocea sinistra a unui batran care tipa la noi si al carui ecou imi dadea fiori. Ulterior decidem sa-l ascultam, sa ne intoarcem, tot pe curba de nivel, insa devine din ce in ce mai abrupt. Baietii din fata mea se chinuie sa sape scarite adanci, insa nu este loc decat pentru varful bocancului, oricum. Unul dintre ei –Razvan- aluneca, se opreste in piolet dupa vreo 5m, insa isi da seama ca degeaba si se lasa pagubas pana jos, in caldare. Cu foarte mare atentie ne intoarcem si noi in caldare, pe aceleasi “pseudo”-urme de sfert de talpa, timp in care mai aluneca o fata – Andra. Mariei ii “fuge” piciorul stang, insa fratele sau o prinde puternic de brat. Facem un lucru inteligent, pe care daca-l faceam de la inceput nu mai aveam probleme: Da! Punerea coltarilor. Acel obiect straniu, dar care iti da o siguranta uimitoare. Doi curajosi – Radu si Gabi, impreuna cu Razvan –care s-a intors, decid sa urce pana la capat panta expusa spre creasta. Reusesc, intr-un final, dupa ce sapa trepte cu pioletul in gheata de sub zapada, si fac cateva traversee nu tocmai sigure. O data ajunsi in creasta, ne intind coarda prin cea mai joasa portiune a crestei – pe unde trebuia sa mergem de la inceput, de fapt. Insa este desfacuta mai mult pentru sprijinul moral, pentru ca avand coltarii, ascensiunea s-a facut foarte rapid. “De ce oare nu ni i-am pus de la inceput?”, ne intrebam cu totii. Intr-un final ajungem cu bine in creasta toti zece, ne rezervam cinci minute pentru reglarea pulsului, pentru asimilarea celor intamplate si bineinteles, pentru savurarea unei binemeritate ciocolate.

Astfel, dupa ce ne mai revine zambetul pe buze, pornim la vale, pe cealalta parte a crestei practic, pentru a ajunge la Refugiul Bucura. Dupa nici jumatate de ora parcursa, il zarim. Este ingropat in zapada pana la jumatate, insa intrarea era sapata. Lacul era de asemenea inghetat. De curand a mai fost cineva acolo. Banuielile erau adevarate. Cineva chiar este inauntru, in acest moment. Il cheama Cristi, a urcat singur si e de acord sa ni se alature in continuare maine. Refugiul este ingrijit si curat, masa, banci, spatii supraetajate pentru dormit, prici si chiar un coltisor pe post de bucatarie. Avem atitudinea unor oameni care au intrat nu intr-un refugiu, ci intr-un hotel de cinci stele. Conteaza ca ne avem unii pe altii in aceasta aventura. Ne inghesuim cu totii sus, la priciuri, pentru a face mai multa caldura. Am adormit cum nu mai adormisem vreodata: la ora opt seara. Viteji, ne-am pus ceasurile sa sune la ora sase dimineata, ca la sapte sa plecam pe traseu spre Varful Peleaga, apoi Papusa, insa planurile nu merg niciodata asa cum trebuie. Ne-am trezit la opt cu greu, l-am cunoscut si hranit pe Ricky – vulpea care zilnic da tarcoale refugiului, din cate ni s-a spus mai tarziu. Incredibil de docila, astepta pasnica sa primeasca ceva de mancare. Privirea insa o trada. Sireata ca toate din specia ei. O salutam cordial si plecam in jur de ora noua, direct cu coltarii pusi de data aceasta, caci gheata nu ne mai pacalea, era vizibila inca de langa refugiu. Nu inainte de a manca ceva si de a bea o cafea.

dscf6363

 
dscf6434

 Asaltul” final

Drumul spre Peleaga – 2509m – este relativ sigur – simple curbe de nivel, pante line, tinem monomul, pe cruce galbena. Soarele stralucea, desi vremea se anuntase a fi proasta. Ajungem, facem o poza de grup, dupa care pornim la vale, catre ultima noastra cucerire: Varful Papusa. Incepuse ceata sa coboare, insa nu ne-a impiedicat sa urcam si ultimul varf din program. Privelistea a fost nula intr-adevar, dar aveam noi mandria de a atinge cu bocancii si acel varf. Coboram pe Valea Rea – traseu nemarcat – care s-a dovedit destul de buna pana la urma. Mai ratacim putin traseul si in padure, mai traversam un rau, insa pana la urma ne descurcam, doar stam bine cu orientarea.
La Cabana Pietrele, mare ospat cu MBS – mamaliguta cu branza si smantana, foc de tabara si acorduri de chitara pana in zori. Liniste cateva ore, dupa care se instaleaza panica. „Pierdem trenul !”, auzim o voce. Soarele ardea, toata lumea facea plaja si bea cafele, insa trebuia sa plecam, pnetru ca din Subcetate nu prea avem decat un tren pe zi, din pacate. Astfel, am fost nevoiti sa ne luam ramas bun de la acel colt de rai, acel loc special care ne stransese impreuna. Am promis sa revenim.

dscf6439

 

dscf6488

 

p5010829

 

p4300729

 

dscf6506

 

dscf6528

 

dscf6581

 

dscf6341

 [poze realizate de Gabi si Radu, 10x guys]

De ce este Retezatul un loc special?

Dece este Retezatul special?

Fiindca are 80 de ochi albastri-cele 80 de lacuri si tauri in care se ogindeste albastrul cerului.

Fiindca cel mai intins lac glaciar din Romania-lacul Bucura-segaseste in mijlocul Retezatului.

Fiindca si cel mai adanc lac glaciar din Romania-lacul Zanoaga-se gaseste tot in Retezat.

Fiindca sunt peste 20 de varfuri mai inalte de 2000m

Fiindca este locul care te prvoaca sa descifrezi misterul care invaluie varful Gugu sau sa deslusesti de unde vine “aerul” straniu al Taului dintre Brazi.

Fiindca e ciudat ca in acelasi masiv se gaseste un relief tipic glaciar, cu vai, lacuri si circuite glaciare, dar si calcare impanzite de chei, pesteri si avene.

Fiindca locul este izvorul multor legende si povest I fascinante despre flacai viteji, domnite suave, haiduci cu mila fata de cei oropsiti, zmei inaripati si dinozauri pitici.

 

De ce merita sa fie protejat?

 Pentru ca este un loc unde natura a avut mai putin de suferit din cauza interventiei umane.

Pentru ca aici pot fi gasite 1190 de specii de plante.[90 de specii endemice, care nu mai pot fi vazute nicaieri.

Pentru ca animalele isi gasesc casa buna in padurile si jnepenisurile muntelui.

Pentru ca exista un echilibru intre carnivore si ierbivore, astfel incat in Retezat pot fi vazuti ursi, mistreti, lupi, rasi, capre negre, cerbi, caprioare, vulpi.

Peste 185 de specii de pasari.

 

PENTRU CA TREBUIE CA SI URMASII NOSTRI SA POATA VEDEA TOATE ACESTEA.

[informatii preluate de pe un pliant ciordit din sala de mese de la Cabana Pietrele – Muntii Retezat]

 Pentru ca muntele este o provocare permanenta. Pentru ca te indeamna sa urci mereu. Sa-l cuceresti. Sa fii una cu el. Sa-l intelegi. Pentru ca-ti da forta si pentru ca te face sa te simti mic. Pentru ca leaga prietenii. Pentru ca fiecare amintire e unica. Pentru toate acestea, il voi alege intotdeauna.