Unde pasiune e, şi speranţe este

Am început să iubesc muntele pe la 17 ani. Mi-a părut rău că l-am desoperit atât de târziu, dar de atunci, bocancii m-au purtat mai sus şi mai sus, pe creste şi pe văi alpine, pe poteci şi pe stânci, prin arşiţă şi viscole, pe trasee marcate sau nu. Casa mea se schimba de la o tură la alta, azi dormeam la Refugiul Bucura din M-ţii Retezat, mâine la Refugiul Coştila, în Bucegi, săptămâna următoare la Călţun în Făgăraş, sau în Crai, lângă Refugiul de pe Vf. Ascuţit, pentru că era cerul plin de stele. Îmi place acolo sus pentru că e linişte, pentru că se vede lumea altfel şi pentru că există doar prieteni, care se salută între ei chiar dacă nu se cunosc. Pentru că mă întorc mereu în oraş cu un zâmbet tâmp pe faţă şi cu bateriile încărcate şi pentru că se uită lumea ciudat la mine în metrou că port un monstru în spate şi am noroi pe bocanci sau pantaloni. De la o vreme încoace a venit criza, care m-a obligat să-mi las bocancii şi rucsacul pe balcon.
Un prieten m-a întrebat dacă nu m-ar tenta să merg pe Vf. Mont Blanc (4.810m Franţa-Italia) pe la începutul lui august. Mi-aş face rucsacul şi mâine dacă ar fi după mine. Mai ales că n-am ieşit din Românica niciodată.
Fac un apel către cei care citesc acest post pentru că o urmă de speranţă mai am, când vine vorba de o mare pasiune. Dacă ştiţi pe cineva care are nevoie de angajaţi luna asta, daţi-mi un semn de viaţă. Că e vorba de catering, de cărat chestii, de asamblat, de făcut curăţenie, de baby-sitting, de îngrijit babuini sau orice altă muncă fizică în afară de videochat, sunaţi-mă sau daţi-mi un mail. Trebuie să strâng în jur de 500 euro (măcar o parte).
Poate cunoaşteţi pe cineva pe la diverse firme, care ar vrea să aibă o poză cu banner-ul pe Mont Blanc. Poate aveţi pile la Heineken sau altă marcă de băutură. Poate ştiţi vreo publicaţie interesată de un jurnal de călătorie de acolo. De munca fizică nu fug, dar cu scrisul sunt prietenă din ce în ce mai bună. Menţionez că ejobs şi bestjobs nu mă ajută cu nimic.
Gândiţi-vă 5 min, daţi un share pe feisbuc, sau pe grupurile de yahoo în care sunteţi, sau un mass, sau cuiva care ar putea să mă ajute într-un fel sau altul. Mulţumesc anticipat pentru că aţi citit postul şi pentru posibilul ajutor 🙂

Anca
ancutaiosif@yahoo.com

„If you want something in life, reach out and grab it!” (Into the Wild, the movie)

Vf. Peleaga, M-ţii Retezat

Valea Morarului, M-ţii Bucegi

Brâna Aeriană. M-ţii Bucegi

Vf Moldoveanu, M-ţii Făgăraş

Valea Comorii – Muchia Clăiţei, M-ţii Bucegi

Valea Seacă dintre Clăi, M-ţii Bucegi

Andrei gătindu-ne la Lacul Capra, Făgăraş

Ingredientele unui weekend reuşit

1. Planuri date peste cap. Acum vreo două săptămâni plănuiam, la o bere în Expirat, să mergem la ziua Dianei, în Piatra Craiului. Prima sâmbătă din martie. Joi, Luci  mă anunţă pe mess că plecăm vineri seară. Am încercat să mă opun iniţial, dar fără folos. N-aveam nişte argumente solide. Cea mai revoltată a fost Denisa însă, care nu e fană spontaneităţi şi care a trebuuit să-şi refacă planul de bătaie, şi listele, şi…tot.

2. Conducerea unei prietene acasă, vineri seară. Am făcut două zile de la Carrefour Grand Arena până-n Apărători, ocol menit să o ducă la adevărata ei casă pe Teo. Am pus-o să semneze că e de acord cu răpirea ei.

3. Drum spre munte cu maşina, noaptea, Luci cu patru tipe. Sidi-uri cu muzică drăguţă. „And I would walk 500 miles…ta na na nam căruţă, ta ra ra ra ram căruţă”. Costică.

4. Stabilirea ţintelor de miştouri pentru următoarele două zile:  Denisa care e gură spartă şi care trebuie să facă tot weekend-ul ce zice Luci, dacă nu vrea să doarmă afară, în hamac, sau să se întoarcă în Bucureşti cu pluta, pe Dâmboviţa; Teo care a fost total nefaşionistă, neasortată. Dar cu poşetă şi şuzi pă munte.

5. O plimbare din Sătic până la cabana Garofiţa Pietrei Craiului, noaptea prin zăpadă, sub cerul înstelat.

6. O sărbătorită – La Mulţi Ani Daiana – şi nişte vinuţ, care în ciuda tuturor criticilor, s-a integrat bine în decor. Oricum noi ne plângem constant de câte ceva. O gaşcă de fiţoşi tehnici.

7. O cameră „coteţărită” la greu de +/- 20 de oameni, ca de obicei. Paturi suprapuse, lemne care troznesc în sobă şi fâşâitul sacilor de dormit, de care mi-era un dor atât de mare.

8. Tricouri lime Paşi Mărunţi. Plimbare până la Cerdacul Stanciului. 4×4 la urcare din cauza zăpezii, tobogan la coborâre. Coafura nu rezistă.

9. Ceai, o ţigară în faţa cabanei cu ceilalţi minoritari, cărora li se alătura ocazional şi câte un nefumător, veşnic nemulţumit  că e afumat. Hamac, soare şi ochelarii urbani ai Crisei, sâmbăta, spre amiază.

10. Un pod cu saltele, cu vizoare spre creasta falnică a Craiului, prieteni, chitaristele noastre miez Maria şi Georgi.

11. Discuţii filozofice în pod sâmbătă seara cu Teo, Denisa şi Luci, în mijlocul cărora realizăm că nu mai e nici o cântare şi că toată lumea s-a dus la culcare. Dar cu toţii ascultă şi-şi mai exprimă câte-o părere aşa, ca prin vis, pe tema căsătoriilor, copiilor şi independenţei.

12. Luci care apare sâmbătă noapte afară, pe la două, cu un cârnat în mână şi cu sacul de dormit în cealaltă, ca să se mute în pod. Eu şi Denisa stingem repede ţigările şi intrăm toţi trei în sala de mese să verificăm un picuţ pungile cu mâncare. La vamă stăteau deja Maria, Ioana, Alex şi Georgi.

13. Haltă în Ploieşti la întoarcere, doar că de data asta nu ne-a mai pus Dica masă (mama Fofilor), ci dna Marcela, mama Crisei. Ninsoare şi prăjituri divine în maşină spre Bucureşti, făcute de mama lui Luci.

14. Amintiri pe care le păstrăm doar pentru noi.

Înc-o dată La Mulţi Ani Dianei, de la care sperăm să primim şi pozele în această frumoasă pimăvară 😀

Tribut prietenilor

E sfârşit de noiembrie şi e sâmbătă seară. Stau pe veranda cabanei Silva, din Munţii Ciucaş şi fumez o ţigară. Sunt exact unde vroiam să fiu. Mă uit pe fereastra aburită care dă în sala de mese ocupată de gaşca noastră.Văd înghesuială şi simt voia bune. O aud pe Maria cântând la chitară şi pe Georgi la fluier. Ceilalţi le acompaniază cu paharele ridicate. Cineva are grijă în permanenţă să umple carafa cu vin. Se agită cu toţii să-şi facă loc pe băncuţele prea scurte pentru douăj’de oameni.

Jeleu citeşte de zor scrisorica pe care i-am compus-o de ziua lui (motivul pentru care ne-am reunit aici, de fapt). Cineva pune o ciocolată la bătaie şi în zece secunde (fără exagerare) ambalajul rămâne pustiit. Mă bucur mult s-o văd şi pe Crisa-cea-urbană cu noi. Diana şi Coiotu’ fabrică amintiri pe bandă rulantă, nelăsându-le bliţurilor timp să respire. Într-un colţ, Roxana se cuibăreşte în braţele lui Răzvan şi moţăie. Fof iar a venit cu sacoşa de rafie. Lângă mine, doi câini simpatici stau drepţi la datorie: cerşesc din priviri mâncare, cum ştiu ei mai bine. S-a lăsat frigul. Mai trag un fum şi mă pregătesc să intru, când iese din cabană Jeleu al meu, puţin leşinat, şi-mi spune: „ce naiba mă Ancuţa, vrei să mă faci să plâng cu scrisoarea aia?” Zâmbesc şi iau copilul cu mare drag în braţe. Priveşte şi el tabloul de ansamblu şi ne punem amândoi o dorinţă: să nu se schimbe în următorii mulţi ani. E prea frumos. Ne gândim la Heavy. Îi simţim mult lipsa, dar ştim că se uită la noi de sus, de undeva, şi e fericit că suntem toţi laolaltă şi ne bucurăm de lucruri simple. Ne mai luăm o dată în braţe şi ne infiltrăm şi noi în încăperea mică, dar aglomerată.

Îţi cântăm „Călător”, Heavy, pentru că-ţi plăcea mult s-o auzi şi pentru că erai unul. Vărsăm fiecare câte un strop de vin.

Creţu’ vorbeşte cu accent de ungur (de un’ să ştiu de ce?), iar Luci susţine că „noi am ajuns la un nivel ridicat de tehnicitate”.

Am încercat să-mi imaginez un tablou în care oamenii din camera aia n-ar mai exista în viaţa mea. M-am străduit mult să văd cum ar arăta, dar n-am izbutit. Nu vreau să mă gândesc la asta. Sunt prietenii mei. Mă gâdilă, mă iau în braţe, mă trag de fălci şi se amuză pe seama mea când mă strâmb. Au mereu câte-o ciocolată ascunsă pe undeva. Mă ascultă când sunt necăjită şi au puterea de a transforma orice grijă în cea mai mare glumă, pentru că mereu privesc partea plină a paharului (v-am spus eu că cineva îl tot umple!). Orice-am vorbi, întotdeauna va rămâne între noi (dar nu se ştie între noi câţi niciodată). Chiar dacă nu sunt cu ei, mă sună să-mi facă serenade şi să mă certe că „mă dau lovită”. Sunt oamenii mei, caraghioşii mei, personajele mele neserioase pe care nu le-aş fi cunoscut dacă nu iubeam muntele, dacă nu împărţeam un izopren la un foc de tabără şi dacă nu-mi plăcea să dorm sub cerul liber. Dacă eram normală, nu ne-am fi înţeles atât de bine.

Atât. Vroiam doar să ştiţi că-nsemnaţi mult în viaţa mea, că provocaţi dependenţă şi că mi-a făcut mare plăcere să rupem împreună podeţul de lemn al căbănuţei nr. 8 de la Silva.

Rock-uiţi cu tonţii 🙂

PS: La mulţi ani once again Jeleu şi nu uita cât de greu e să găseşti un mix bun!

V e de la vale. V e de la viaţă

Valea-Mălinului-nu-atât-de-tehnic-descrisă

„Am uitat, mai mergem mâine sâmbătă la munte?”. Aşa suna mesajul pe care l-am primit joi noapte de la Andrei. Răspunsul? Normal că mergem, am spus că facem o vale înaine să înceapă facultatea, înainte ca stâncile să treacă la colecţia de iarnă. Astfel se dau câteva telefoane, se încropeşte o echipă – miez, clogic – alcătuită  din trei dive de văi – eu, Denisa, Teo – şi Andrei. O dată-n plus, este el cu fetele. Astfel, am coincis să ne întâlnim sâmbătă dimineaţă, la şasă. Piaţa Unirii încă doarme. Suntem noi tipele (punctuale toate, wow), vreo doi boschetari şi r.e.b.u. Urmează bineînţeles momentul cafeluţa şi ţigara de la prima oră. Avem timp, pentru că Andrei, care stă cel mai aproape (Tineretului), întârzie ca întotdeauna.

Ajungem în Buşteni pe la 9 şi un pic, după un drum plin de polemici şi dileme: „hai în Crai”, „ba nu, rămânem în Bucegi”, „hai să fim tupeişti, să ajungem în Făgăraş”, „ştiu eu în Crai nişte nemarcate faine..dar nu p-alea pe care le ştiu toţi, sunt dublu nemarcate”, zise Andrei senin, cu o strălucire malefică-n privire. Astfel, concluzia a fost luată. Rămânem la planul iniţial. Valea Mălinului. Plus că tot el susţine că norii de Bucegi sunt mai miloşi decât cei de Crai – şi da, se anunţaseră unii grei de tot! Ne pufneşte râsul. Da , suntem mai puţin expuşi.

Mai avem de cumpărat câte ceva de-ale gurii, aşa că suntem snobi şi oprim cu maşina fix în buza magazinului. Într-un final, ne încadrăm pe minunatul drum care duce spre Gura Diham şi parcăm fix lângă primul copac marcat cu bandă galbenă. Exagerez, dar nici mult nu mai aveam. Refuzăm să ieşim din maşină. E friiig! Am văzut Bucegii, putem să ne-ntoarcem acasă. De fapt, de ce vrem să urcăm? Vorba multă , sărăcia muntelui. Ne mobilizăm într-un final, după ce pantofara de mine renunţă cu greu la teneşii dragi, în favoarea bocancilor.

E frig, dar suntem fericiţi că nu plouă. Şi nici n-o să..pentru că formula asta magică – sau o parte din ea – ne-a adus vreme bună şi cu alte ocazii ( Făgăraş, V. Morarului ).

Începem urcarea agale, până-n Poiana Coştilei, pe bandă galbenă de Valea Cerbului. Povestim, ne amintim vrute şi nevrute, mai gâfâim un pic pnetru că detestăm partea asta cu „până la intrarea pe Valea Mălinului mai mâncăm o pâine”. Cu tonţii suntem bine şi voioşi. Mai puţin Denisa, care pare cam crispată şi se opreşte destul de des pe traseu. Probabil vrea ca şi cei din urma noastră să simPtă ca ea a trecut pe acolo.

Părţii următoare a traseului nu-i rezerv decât un paragraf mic din RT-ul aici de faţă, pentru că nu mi-a plăcut deloc. Vorbim de o urcare pieptiş, de aproximativ 30 min, „tapiţată” cu pământ moale şi umed, copaci căzuţi şi crengi cam firave pentru a te putea ajuta de ele. Pe alocuri avem însă, trepte formate din rădăcinile arborilor. Şi da Teo, am mers mai mult în patru labe pentru că talpa bocancilor mei nu prea se mai pupă cu noţiunea de „aderenţă”, aşa că ciocul mic! Iată însă şi versiunea lui Cristea, care le ştie el pe toate: ”Din punctul în care poteca Munticelului iese în Poiana Coştilei, ne îndreptăm către primul stîlp de marcaj. De aici spre V (în stînga potecii) un intrînd al poienii, acoperit pe alocuri cu stînci, indica locul în care Vîlcelul Poieniţei, foarte slab definit în această zonă, pătrunde în Poiana Coştilei. Părăsind această poiană urmăm prin pădure hăţaşul ce însoţeşte un timp Vîlcelul Poieniţei, trecem după cca 20 min printr-un horn foarte deschis şi pămîntos, acoperit de stînci şi arbori prăbuşiţi, denumit ,,Hornul cu Urzici”.

După ce se termină super – panta – prostului, dăm de un tobogan. Ce, nu ştiaţi că au aştia aşa ceva în Bucegi? Noroc cu reclama slabă, că altfel, Aqua Magic ar da faliment. Zărim deci, toboganul numit Hornul Pământos, pe care il vom coborî ca să putem intra pe firul văii. Acelaşi nene Cristea mai spune că “pe aceeaşi creastă, către stânga (cum privim spre V. Mălinului), o treaptă de conglomerate de cca 8 m înălţime, denumită Hornul Mic de la Scară, coboară la confluenţa V. Colţilcr cu V. Mălinului.“. Însă ne e lene să mai urcăm. Coborâm pe toboganul pământos. Despre horn nu pot spune decât că mi-a plăcut la nebunie! A fost ca trailerul unui film foarte bun, un preview la ce vom vedea/ călca/ căţăra/ dezcăţăra în următoarele câteva (mai multe) ore.

În sfârşit, vine momentul mult aşteptat. Fericire, entuziasm, ţopăială, contemplare, ochi mari şi zâmbet de proastă – care n-apare decât atunci eşti îndrăgostiţă, nu? E şi cazul meu. Sunt îndrăgostită până peste cap de văile alpine din Bucegi şi nu mai avusesem de mult un “date” cu una dintre ele. Se pare că stâncile care nu se văd, se iubesc mai mult şi mai mult!

Nu vreau nici măcar să încerc să încropesc o descriere tehnică a traseului. Oricum nu va merge nimeni pe Valea Mălinului cu notiţele mele în rucsac. În cazul în care cineva ar face astfel de greşeală catastrofalăi, ar risca să ajungă în alt masiv. Da, sunt senilă. Senilă, dar iubită. E de ajuns că Andrei ne scoate întotdeauna din bucluc. Printr-un boschete sau altul, dar ajungem cu bine în sânul civilizaţiei. De-asta, este singurul în care am încredere deplină când vine vorba de Bucegi.  Când nu ştiu dacă să fac stânga sau dreapta, sau dacă mai sunt încă pe valea care trebuie, sau dacă singurul meu reper este o stâncă “cu formă ciudată”, am pe cine să sun. Avem GPS uman pă vale, deci îmi permit să fiu aeriană (nu că n-aş fi tot timpul). Zâmbesc tot traseul şi mă pierd odată cu privirea mea dezorientată. Concluzie, pentru descriere amănunţită şi tehnică a traseului, check with Cristea or Kargel.

Eu nu pot decât să-mi las sufletul puţin liber, să vorbească. Şi să vă spună ce? Oricum cuvintele nu pot descrie starea mea de spirit după fiecare stâncă pe care o traversam cu bocancii. Mă repet. Am fost fericită, cum n-am mai fost de mult timp. UNELE  SUNT  FERICITE  CÂND  FAC  SHOPPING. EU SUNT FERICITĂ  CÂND  FAC  RAMONAJ ! Fericită şi din ce în ce mai mică. Înaintam un pas (Denisa şi Teo făceau zece), mă uitam la ce las în urmă şi mă simţeam neajutorată, dar mândră. Priveam de la înălţime, aveam cu totul altă perspectivă. Apoi mă întorceam, şi îmi dădeam seama că mai am mult de urcat. Ajunsesem abia la jumătatea drumului. Totul depindea de ce alegeam să privesc. Ce am parcurs până atunci, sau cât mai am de parcurs. În capul meu se conturează, fără voia mea, tot soiul de comparaţii între o vale alpină şi viaţa în sine. Aţi fi surprinşi câte asemănări există, dar asta poate o să povestim la o bere, cândva. Până atunci, vreau doar să pomenesc prima săritoare: ”înaltă de cca 15 m, surplombată de un mare bloc. Urmînd prin dreapta o fisură, care deşi lipsită de prize poate fi escaladată cu uşurinţă. Remarcăm că stilul jemanfişist – dă-i că merge, nu este de ieri de azi, ci are o întreagă istorie în spate. E perete spălat? Ce contează, dă-i înainte! Ai acolo o priză pentru unghia şasă. Stai, aşa e, ai doar cinci degete. Găsim pe fisură o coardă, cu noduri gata făcute, ca să-ţi poţi bloca mâna cu uşurinţă , să nu aluneci. Probabil că este o coardă de pe vremea dinozaurilor, însă pe mine m-a ajutat mult şi le foarte mulţumesc celor care au lăsat-o acolo. Andrei bineînţeles că a ales să urce prin fereastră, pentru că e suplu şi mătăsos :)) Fiţoasele nu discută decât cu anourile. Fac mişto de ele când rămân suspendate cu burta pe stâncă, cu mâinile încolăite pe ea şi cu picioarele în aer!!Haa. Merci tati pentru că am craci lungi :))

Facem pauză de masă. Masa este stânca însăşi. Clasic.

Într-un cuvânt, Valea Mălinului este splendidă. Este un amalgam de stânci massive şi pietricele pe care patinezi, prize pentru degetele mici dar şi pentru ambele mâini, ferestre pentru cei supli şi căi ocolitoare. Este plină de viaţă, ba mai mult, este fix ca viaţa, după cum spuneam şi mai sus. Împrevizibilă şi înşelătoare. Dacă de la depărtare vedeai ditai săritoarea, de îndată ce te apropiai, realizai că de fapt e bulevard. În schimb, porţiunile care păreau simple de departe, au fost cele care devenau dificile pe măsură ce te apropiai. Dar să nu intrăm acum în polemici privind contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Ideea e că viaţa este înşelătoare, dar la fel şi văile.

PS: Denisa e crispată-n continuare.

Ne-am întristat când am văzut o capră neagră moartă pe vale. Eu nu credeam că fiinţele astea pot muri, la un moment dat. Eram convinsă că au viaţă veşnică, la cum zburdă pe toate vâlcelele. Dar se pare că nu, înc-o iluzie dărâmată…of.

La un moment dat virăm brusc la dreapta. S-a terminat valea. Eu vroiam să mai înaintez, dar nu m-au lăsat. True story…că vale mai era un pic 😀 Şi ieşim în Brâul Mare al Coştileeei, nu înainte, însă, de a fi puţin cu morcovelul puţin. Îngrediente? Stâncă udă şi rece, bocanci care alunecă pe dânsa, mâini îngheţate şi hău-căcălău. Clasic. Avem mici ferestre în care vedem câte ceva. Suntem în ceaţă, la propriu. E genial. Ne simţim de parcă am fi suspendaţi undeva, într-o altă lume. Păşim încet, dar sigur. Urmează o mare jnepeneală – session, după care Andrei, bineînţeles, ştie o scurtătură. Îmi amintesc doar că am ajuns  pe lângă firul Văii Priponului. Am şi intrat foarte puţin pe vale, la un moment dat, dar o saritoare mare şi urâtă ne-a obligat să ne întoarcem la boschetărit şi ocolit pe un brâuleţ paralel. Trecem de bordeiul stânii din Valea Priponului.

Urmează un mini-training despre metodele de abordare a ursului. Am concluzionat că cea mai bună e următoarea:”cine-i mai pufos pe lume?”

Ne reîntoarcem la banda noastră galbenă, coborâm a suta oară Valea Cerbului , dar era traseul care ne lăsa înapoi lângă maşinuţă. Era ideal! Dar să vedeţi, scumpul nostru Andrei mai ştie “o scurtătură”. Mai aveam jumătate de oră până-n Buşteni, dar el ne păcăleşte că ştie un alt drum (de maşină) şi că e lejereanu. Dacă traversări de râuri, de copaci căzuţi şi de noroaie înseamnă drum de maşină..I rest my case. El zâmbeşte, e senin şi molcom, cum îl ştim. Ne enervează. Suntem obosite şi nu mai avem chef de boschetărit, dar este prea târziu să dăm înapoi. Ieşim în sfârşit  în spatele cabanei Gura Diham. Nu, nu putem să stăm supărate pe el. Nu de alta, dar poate să ne lase să mergem pe lângă maşină :))

Nu, n-avem poze decât întipărite pe retină.  Niciunul dintre noi nu mai fusese pe Valea Mălinului, aşa că pozele sunt şi mai preţioase, întrucât vorbim despre o premieră mult-prea-tehnică 😀

N-a plouat, după cum spuneam, doar o mică burniţă ( thank you Luci! ). Aaaa, ba da. Torenţial. Dupa ce am plecat noi din Buşteni. Cred că am fost ultimii pe anul ăsta, care calcă Valea Mălinului pe uscat. Nu mai povestesc cum am coteţărit maşina mâncând în ea. Vă faceţi aşa o imagine minimalistă. That’s all folks!

Amintiri din boschetărie

Toate aventurile prin care am trecut implică, de regulă, munți și boscheți. Trenul către Bușteni în care m-am urcat acum doi ani dis-de-dimineață cu doi prieteni buni – Andrei și Tom – nu ducea spre vreo excepție.

Era o zi frumoasă de mai, urcam stâncile de pe Valea Comorilor din Bucegi și aveam încredere în Andrei, omul poreclit Passaris (după celebrul criminal) de toți prietenii pe care i-a dus vreodată pe munte. De fiecare dată când strângea oamenii pentru o tură, cineva pățea ceva – fie cădeau, se zgâriau, își rupeau ceva.

Passaris e un bucureștean calm, molcom, slăbuț, cu plete șatene și care cântă fals la chitară. Dincolo de toate suspiciunile prietenilor noștri, este omul care mereu m-a scos din căcat când eram atârnată pe stânci din Bucegi de care habar n-aveam unde duc. E un fel de GPS care îți explică la telefon dacă e nevoie pe ce cărăruță și pe lângă ce brad trebuie să treci ca să ajungi la destinație.

Valea Comorilor a fost liniștită, stâncile reci și răcoroase, iar părțile în care am urcat pe sub tuneluri de zăpadă înghețată, memorabile. Pe drum fredonam versuri pe care le cântăm la focuri de tabără: ”Frumoasă-i viața sus în munți când mergi pe o cărare, puțini în lume sunt ca noi, puțini în lumea mare.” În vreo trei ore am terminat valea și eram pe la 1900 metri. Eram cam două după-masa. Eu și Tom ne-am aruncat în iarbă, am început să mâncăm sandvișuri și ciocolată, în timp ce Passaris cerceta zona. Ne spusese el cu câteva zile înainte că e o muchie pe care voia s-o urce de mult timp. Dar mare ne era lenea, soarele ne izbea direct în cap și voiam doar să zacem acolo, să contemplăm. Ne-a dus cu zăhărelul, că e puțin de mers, că nu ocolim și că dăm în aceeași potecă, dar mai jos. Nu puteam decât să-l urmăm credincioși – dacă nici el nu cunoaște Bucegii, nu știu cine.

Muchia Clăiței – cea pe care o ținteam – însemna că trebuia să urcăm peretele din dreapta văii, și să ajungem pe la 2200metri. Ne durea gâtul numai când ne uitam la ea, în sus. Mi se oprea rucsacul în toate crengile pentru că aveam prinși doi pioleți de el (acele ciocănele de care te ajuți pe munte când e gheață). Am plutit o porțiune pe jnepeni, bălăngănindu-ne stânga-dreapta și expoziția de julituri de pe picioare începuse. Mă enervam, mai înjuram, mai cântam ”mamă unde ești, bate-mă de vrei, dar vino să mă iei.” La un moment dat am ajuns la un hău, de unde trebuia să facem rapel (coborât pe coardă), pentru că peretele era mai mult vertical. Passaris a aruncat coarda pe care o avea în rucsac pe după un copac, mi-a dat un ham și am început să fim spider-meni de stâncă.

După ce ne-am regrupat toți trei pe un prăguleț, Passaris trage coarda și se pregătește să o înfășoare după un alt pom, ca să continuăm coborârea. Și cum el are două mâini stângi, coarda scapă și cade vreo 15 metri sub noi. Eu și Tom am făcut ochi mari, ne gândeam cum o să facem să ieșim din căcat. Passaris era calm ca întotdeauna. Ne uitam la omul nostru și așteptam o soluție, pentru că n-aveam cum să coborâm pe acolo fără să ne ducem la vale ca o avalanșă.

Scormonește prin rucsac și spune: ”Nu-i nimic, mai am o coardă!” – moment în care ne-a pufnit pe toți trei râsul, acolo, înghesuiți pe un colțișor de pământ. Nu ne venea să credem, pur și simplu, că al nostru preten cară două corzi după el (una având cam un kilogram, iar pe munte orice atârnă). Omul ăla aiurit și care vrea s-o ia mereu prin boscheți ne scotea din nou din încurcătura în care ne băgase. Am mai dat câteva rapeluri, am mai făcut niște vânătăi, am mai urcat ceva și am ieșit pe muchie într-un final. Picioarele au început să-mi tremure pentru că aveam hău în stânga și în dreapta. Făceam pași de bebeluși și m-am așezat cu mare grijă ca să-mi reglez pulsul. Privelișea era incredibilă și i-am mulțumit lui Passaris că nu m-a lăsat să cobor la tren după vale. Am făcut mai mult poze doi câte doi pentru că trebuia să fim precauți cu fiecare pas făcut.

Am pornit pe coclauri din nou, printre boscheți și copaci de care dacă mă țineam, plecam cu tot cu rădăcină sau cu crengi uscate – în funcție de vârsta pomilor. La un moment dat am început iar să mă enervez că nu găsim marcajul și că se însera. Picioarele-mi alunecau, dar auzeam apa curgând și știam că suntem cumva bine. M-am scurs pe o porțiune cu tot cu pământul de sub mine, ca-n filmele cu proști. Mi-am rupt in fund pantalonașii hawaieni preferați și am picat eroic în brațele băieților. Am vărsat două lacrimi și Passaris a început să cânte ca să mai spargă din tăcerea mormântală. Picioarele mă dureau și voiam doar să beau o Cola pe bordura din gară.

A coborât el la un moment dat prin niște boscheți, a zărit marcajul și a țipat la noi ca să coborâm din nou pe coardă. Am făcut un fel de mud-but-surfing, dar am ajuns întregi în mijlocul potecii. Ne-am așezat în fund, am făcut o poză victorioasă toți trei și ne gândeam ce tare ar fi să apară un ursuleț.

Am mai făcut o oră interminabilă până-n Bușteni, întrebându-ne după fiecare cinci minute dacă mai e mult. Am intrat în primul supermarket și am cumpărat parizer de pui feliat, o pâine și un păhărel cu muștar. Bineînțeles, și Cola. Ne-am înfruptat pe o băncuță din gară până ne-a venit trenul – în care am dormit duși până la București. Aveam pantalonii rupți în fund, eram ciufulită și cu picioarele pline de semne, dar a fost o zi ca niciodată – boschetărind prin munți doi băieți și-o fată.

„Soarele mai străluceşte şters, dar pân’la munte mai avem de mers”


Natura e fascinanta, nu-i aşa?


Şi astfel, incepe..Valea Comorilor


Şi continuă..


Ceva timp..


Şi tot căutau comori ascunse


Chiar pe sub zăpadă



Dar comorile erau sub ochii lor încă de la început


Şi au defilat în toată splendoarea lor


Fericite de fiecare dată când le mai descoperă cât-un rătăcit care n-a nimerit mall-ul 😀



Şi se mai opreau..unii să admire, alţii să cerşească ciocolatăă


Şi urcau..pe unde colţişoarele de iarnă au rezistat eroic


Şi ajungem şi la…final destination: The Top..da…adorăm să privim de sus..


…exact…


..mhm..prin boscheţi coborâm…scuze..prin jnepeni..


..astfel, cei doi pioleţi pe care-i ai prinşi pe rucsac se vor agăţa în toate crengile posibile, în următoarele câteva ore..bune. (ps: bineînţeles că eu încă n-am un piolet propriu, dar când vine vorba de plecat în „expediţii” produc şi 3 :))..)


Iar Andrei, calm ca-ntotdeauna, mă va asigura că e ok să faci rapel printre copaci, e ok să n-ai habar cum o să cobori de la mama naibii. Iar Tom din spate (pe jos, pe undeva)poate confirma dacă nu cred.

..and you know..if you can’t beat them..join them..

şi dacă unii dau nume unor vârfuri pe care ei le ating primii, noi botezăm căi de boschetăreală pe văi alpine..cred c-o vom boteza p-asta..”spuneţi NU potecilor”

şi marcajelor….

însă întotdeauna „DA” exclusivităţii….

Şi astfel am ajuns la final destination 2: Muchia Clăiţei, peretele care mărgineşte în dreapta, Valea Comorilor (dress code: something red!)

Şi aşa văd eu..

Şi aşa vezi tu…nu..nu jucam Baba Oarba..cred..pentru că trăiesc înca:))

Şi după multe căzături, înjurături, crengi în gură, întrebări retorice(„cine m-a puuuus…”) şi pantaloni rupţi..vedem şi marcajul..seara cândva, logic 😀

Şi facem o ultimă poză eroică..spontană..

Aici se încheie mica, dar valoroasa mea amintire 🙂 Mâine mergem să facem altele. Bineînţeles că mă refeream la amintiri. Doar nu credeaţi că la vânătăi..:P

Until soon.

Într-o zi cu cer senin, frumos ca niciodată, urcau pe Comori doi băieţi şi-o fată…















UDĂ-tura Rodnei

Persoane implicate: Adi, Andra, Aniţa, Ancuţa, Gabi, Jeli, Petre, Tom

A fost odată o hartă şi a fost odat-un cui. Nu ştiu la ce fel de cuie vă gândiţi voi, eu vreau doar să menţionez că harta era agăţată-n cuiul respectiv. Povestea noastră debutează cu  opt negri mititei, care s-au decis – unii de prea mult timp, alţii mai spontan – să exploreze acele meleagurile care zăceau în N-ul hărţii Românicăi, fix sub cuiul fermecat. Acele ţinuturi necunoscute încă lor, se înalţă falnice şi pedante sub titulatura de M-ţii Rodnei.

Deşi călătoria până acolo se prevedea a fi interminabilă, deşi timp de paisprezece ore erau nevoiţi să traverseze zeci de râuri şi sate, dealuri şi masive, halte şi gări, n-au considerat acestea drept un obstacol, ci au profitat unii de compania altora pentru a se angrena în polemici grele, care mai de care sărind cu argumente imbatabile.

Astfel, trenul accelerat în direcţia Sighetul-Marmaţiei a plecat de la linia 10, într-o joi seară. Undeva, într-un compartiment din vagonul 11, cinci dintre cei opt negri au început să-şi marcheze teritoriul cum ştiau ei mai bine. Exact. Coteţărindu-l. Asta după ce l-au expediat pe moşuleţul cu cinci saci de rafie plini cu-el-ştie-ce (pietre?), care avea bilet cu ei în compartiment. Până la Braşov însă, formula a devenit completă. Odată adunaţi, au scos harta şi au început să pună la punct detaliile tehnice. Erau atât de tehnici, încât şi pungile erau mammufh. Studiau hărţile  intens şi verificau punctele cheie care urmau a fi atinse în fiecare zi de traseu.

Undeva în colţul compartimentului, Jeli şi Ancuţa dau gata vinuţul adus de el din Ploieşti. Concluzia? E greu să găseşti un mix bun. Sau cum ar expune egiferic Jeli: „unele lucruri sunt de nepreţuit, dar pentru toate celelalte, există vinuţ”. Şi cât ai spune…de exemplu…vinuţ (clogic)..negrii noştri au adormit în poziţii greu de descris. Au făcut un mini-coteţ din rucsaci, pe jos, între banchete, picioare peste burţi, genunchi peste funduri, mâini amorţite..şi iaca ora şasă bătea la geam, făr’ ca ei să bage de seamă. Si-au strâns catrafusele – pardon uneltele tehnice – şi au părăsit caleaşca ferecată ( not ) în ţinutul încă întunecat al Vişeului de Jos.

Iată, în mirificul microbuz spre Borşa sunt decât ei şi..ţiganii, iar şoferul se crede un fel de Schumacher al Maramureşului. Din centru până în staţiune, ei mai schimbă un microbuz, şi ajung, astfel, în sfârşit, la baza M-ţilor Rodnei, lângă telescaune. Pauză de masă şi de ciocolată caldă, bineînţeles, şi de ţigară, pentru mine – singura fumătoare din crew la after-ski-cafe din Borşa.

Pe la 8:30, echipajul miez atacă pârtia cu pejosul, pentru că telescaunul nu se deschide decât pentru 15 persoane, iar asta ar fi însemnat ca ei să plătească dublu (20 ron). Pe drum, încă patru prieteni li se alătură.Sunt prieteni patrupezi, care ţi se bagă printre picioare când ţi-e lumea mai dragă, iar când nu fac asta, se aleargă unul pe altul, încercând fiecare să-şi demonstreze supremaţia. După ce negrii termină de urcat pârtia, îşi aruncă rucsacii unde văd cu ochii şi încearcă să-ţi regleze respiraţia.

În dreapta telescaunului începe poteca spre Cascada Cailor, unde dumnealorintenţionează să facă un popas mai ca la carte, cu sandvişuri şi dulciuri si apăproaspătă. Cascada maramureşeană, mândrie de aproape 90m înălţime, îi întâmpină vijelios. Apa fuge peste pereţii somptuoşi de stâncă, care înlesnesc, practic, covorul roşu pentru vedeta noastră cristalină.

Pornesc din nou la drum, nu înainte de a-şi aminti, o parte dintre ei – nostalgic – cum arăta cascada acum două ierni, îngheţată. Este spectaculos să observi cât schimbă un anotimp un munte şi-o apă curgătoare. Ca şi haina pe om, de altfel. În dreapta cascadei, se întrevede o urcare decentă, de aproximativ jumătate de oră, o îmbinare plăcută între stâncă şi iarbă. Pornesc cătinel, după ce au fost instruiţi de un cioban să nu carecumva să facă stânga sau dreapta. Mergem doar înainte.  Fiecare pas înseamnă încă o discuţie epică despre ireversibilitatea timpului.

Odată ajunşi sus, mai stau o leacă la odihnă, mai scot nişte merinde şi o iau iarăşi din loc. Drept înainte, cum spusese ciobanul. Însă, n-au înţeles ei bine, probabil. Canalul Bucureşti – Borşa n-a avut semnal full. Sfatul cu „dă-i înainte cu tupeu” era valabil doar pentru acea urcare de jumătate de oră, nu pentru tot masivul. Noroc că-l aveau pe Gabi, care s-a trezit la un moment dat, după altă jumătate de oră parcursă..că nu prea merg ei bine..şi că Șaua Gărgălău sigur e mai în dreapta..cu mult..

Mai un râuleţ traversat, mai un popas în tufele cu afine, ajung într-un final la Lacul Stiol, un tău glaciar din preajma căruia izvorăşte Bistriţa Aurie.

M-ţii Rodnei au o părticică din Retezat. Şi una mică din Parâng. Însă ce-i al lor e-al lor. Este o împărăţie păzită de mulţi cai, un ţinut mai rar călcat de alţi oameni în afară de ciobani. Nechează, îşi pleacă aprobator capetele şi îşi învârt coamele de două ori. E semn că urbanii noştri au liberă trecere şi că se bucură să ne aibă ca oaspeţi. Rămân însă cu privirile aţintite asupra noastră, reticenţi.

Iată, într-un final, şi marcajul mult aşteptat: band-albastră all the way. Însă vântul se înteţeşte din ce în ce mai mult. Cei opt negri mititei traversează un culoar mărginit de jnepeni, ajung aproape de Şaua Gărgălău, însă decid să campeze undeva mai jos, la adăpost – asta după ce mai golesc câteva tufe de afine – iar a doua zi să pornească dis de dimineaţă spre Vf. Buhaescu şi Vf. Pietrosu.

Şi, punctual culminant poate fi descris în doar câteva cuvinte cheie. Coteţă…- aşteaptă – ….reală  în cortul lui Tom. Opt oameni care au lounge-uit-o la greu. Au mâncat de-au spart. Au aţipit un pic, s-au trezit, au mai băgat ceva la maţ. Au mai aţipit un pic. Pic pic picurăăă uşor pe cort. Şi se trezesc personajele noastre dragi şi scumpe, iar odată cu ele şi ploaia, care din ce în ce devenea mai rapidă şi mai puternică. Mai joacă o carte, mai fac un piure la primus şi aşteaptă. Erau convinşi că ploaia o să se oprească la un moment dat. Până când cortul minunat a început să ia apă. Şi astfel oamenii încep treptat să abandoneze corabia, retrăgându-se fiecare în bărcuţa lui de salvare. Andra s-a dus peste Aniţa, Petre şi Adi în super-cortul Ueciua, iar Jeli peste Gabi, în mini-bibistrocelul-croco-bazdrugat  În care nu ştiu cum încap două, darămite trei persoane. Iar eu am rămas pe puntea principală cu cana. Umple, aruncă, umple, aruncă. Un procedeu repetat la nesfârşit. Noroc că balta era doar într-un colţ şi am putut şi noi să dormim cât de cât în acea noapte. Asta după ce vântul a făcut breakdance pe deasupra, pe dedesuptul şi în jurul corturilor noastre. Tom şi Petre susţin că au fost atinşi cu neruşinare de beţele acestora. Şi astfel a luat naştere o nouă mişcare de dans: C1 (Cort 1) – supratentă fâţâită la stânga, supratentă fâţâită la dreapta, şi astfel mişcarea-i gata. Tenta face dragoste cu supratenta. Şi cine s-a trezit cu picioarele ude? Cine? Cine? Cred că noi, cred că noi. Şi ce să mai credeţi? Încă ploua. Bineînţeles, am încercat trucul cu “hai să mai mâncăm o halcă, ceva, poate acum se opreşte”. Mneah. Am încercat şi cu ciocolată. Cu mai multe tipuri chiar. N-a mers nici cu snicărs, nici cu milka nici cu schogetten. Încă plouă. Astfel am luat înţeleapta decizie de a ne urni. Jos.

Da, da. Înapoi acasa! Pe principiul “Screw you, rain! I’m going home”. Ne-am strâns corturile în doi timpi şi şasă mişcări şi am plecat plouaţi, bosumflaţi, revoltaţi, dar totuşi cu o voie bună stranie, pentru că acum ambiţia e mai mare. Acum e musai să revenim, pentru că nu ne plac treburile neterminate. Plus că acum suntem familiarizaţi cu traseul, ştim pe unde trebuie să mergem de la bun-început. Da, da! Autosugestia! A fost o tură de recunoaştere!

Astfel că: fleoşca-fleoşc în galop, poate o s-avem noroc (not)…să nu ningă..să nu..-aşteaptă-…p.l.o.u.ă , să ne ude pân’la coa..ste..

Concluzia? E limpede ca ploaia din Rodnei: nu toate situaţiile în care eşti ud fleaşcă sunt epice. Pentru că e greu să găseşti un mix bun! Însă Udă-tura Rodnei a fost de departe, mixul perfect!

Urmează bineînţeles şi coteţăreala de încheiere. Mai întâi pe microbuze, iar apoi în gara noastră scumpă de la Vişeu de Jos, unde au  petrecut negrii noştri 5 ore preţioase.

Mai mai că puseseră stăpânire pe sala de aşteptare, creându-şi propria bodegă şi propria uscătorie. Ei şi ţiganii ce mai fac d-astea :D A, Plus că agitaţia de pe microbuze nu le-a priit, aşa că au decis să mai băge ceva la raft, ca să potolească stomăcelul. Clasic. Şi aşa au continuat şi pe tren.