Ingredientele unui weekend reuşit

1. Planuri date peste cap. Acum vreo două săptămâni plănuiam, la o bere în Expirat, să mergem la ziua Dianei, în Piatra Craiului. Prima sâmbătă din martie. Joi, Luci  mă anunţă pe mess că plecăm vineri seară. Am încercat să mă opun iniţial, dar fără folos. N-aveam nişte argumente solide. Cea mai revoltată a fost Denisa însă, care nu e fană spontaneităţi şi care a trebuuit să-şi refacă planul de bătaie, şi listele, şi…tot.

2. Conducerea unei prietene acasă, vineri seară. Am făcut două zile de la Carrefour Grand Arena până-n Apărători, ocol menit să o ducă la adevărata ei casă pe Teo. Am pus-o să semneze că e de acord cu răpirea ei.

3. Drum spre munte cu maşina, noaptea, Luci cu patru tipe. Sidi-uri cu muzică drăguţă. „And I would walk 500 miles…ta na na nam căruţă, ta ra ra ra ram căruţă”. Costică.

4. Stabilirea ţintelor de miştouri pentru următoarele două zile:  Denisa care e gură spartă şi care trebuie să facă tot weekend-ul ce zice Luci, dacă nu vrea să doarmă afară, în hamac, sau să se întoarcă în Bucureşti cu pluta, pe Dâmboviţa; Teo care a fost total nefaşionistă, neasortată. Dar cu poşetă şi şuzi pă munte.

5. O plimbare din Sătic până la cabana Garofiţa Pietrei Craiului, noaptea prin zăpadă, sub cerul înstelat.

6. O sărbătorită – La Mulţi Ani Daiana – şi nişte vinuţ, care în ciuda tuturor criticilor, s-a integrat bine în decor. Oricum noi ne plângem constant de câte ceva. O gaşcă de fiţoşi tehnici.

7. O cameră „coteţărită” la greu de +/- 20 de oameni, ca de obicei. Paturi suprapuse, lemne care troznesc în sobă şi fâşâitul sacilor de dormit, de care mi-era un dor atât de mare.

8. Tricouri lime Paşi Mărunţi. Plimbare până la Cerdacul Stanciului. 4×4 la urcare din cauza zăpezii, tobogan la coborâre. Coafura nu rezistă.

9. Ceai, o ţigară în faţa cabanei cu ceilalţi minoritari, cărora li se alătura ocazional şi câte un nefumător, veşnic nemulţumit  că e afumat. Hamac, soare şi ochelarii urbani ai Crisei, sâmbăta, spre amiază.

10. Un pod cu saltele, cu vizoare spre creasta falnică a Craiului, prieteni, chitaristele noastre miez Maria şi Georgi.

11. Discuţii filozofice în pod sâmbătă seara cu Teo, Denisa şi Luci, în mijlocul cărora realizăm că nu mai e nici o cântare şi că toată lumea s-a dus la culcare. Dar cu toţii ascultă şi-şi mai exprimă câte-o părere aşa, ca prin vis, pe tema căsătoriilor, copiilor şi independenţei.

12. Luci care apare sâmbătă noapte afară, pe la două, cu un cârnat în mână şi cu sacul de dormit în cealaltă, ca să se mute în pod. Eu şi Denisa stingem repede ţigările şi intrăm toţi trei în sala de mese să verificăm un picuţ pungile cu mâncare. La vamă stăteau deja Maria, Ioana, Alex şi Georgi.

13. Haltă în Ploieşti la întoarcere, doar că de data asta nu ne-a mai pus Dica masă (mama Fofilor), ci dna Marcela, mama Crisei. Ninsoare şi prăjituri divine în maşină spre Bucureşti, făcute de mama lui Luci.

14. Amintiri pe care le păstrăm doar pentru noi.

Înc-o dată La Mulţi Ani Dianei, de la care sperăm să primim şi pozele în această frumoasă pimăvară 😀

Anunțuri

Tribut prietenilor

E sfârşit de noiembrie şi e sâmbătă seară. Stau pe veranda cabanei Silva, din Munţii Ciucaş şi fumez o ţigară. Sunt exact unde vroiam să fiu. Mă uit pe fereastra aburită care dă în sala de mese ocupată de gaşca noastră.Văd înghesuială şi simt voia bune. O aud pe Maria cântând la chitară şi pe Georgi la fluier. Ceilalţi le acompaniază cu paharele ridicate. Cineva are grijă în permanenţă să umple carafa cu vin. Se agită cu toţii să-şi facă loc pe băncuţele prea scurte pentru douăj’de oameni.

Jeleu citeşte de zor scrisorica pe care i-am compus-o de ziua lui (motivul pentru care ne-am reunit aici, de fapt). Cineva pune o ciocolată la bătaie şi în zece secunde (fără exagerare) ambalajul rămâne pustiit. Mă bucur mult s-o văd şi pe Crisa-cea-urbană cu noi. Diana şi Coiotu’ fabrică amintiri pe bandă rulantă, nelăsându-le bliţurilor timp să respire. Într-un colţ, Roxana se cuibăreşte în braţele lui Răzvan şi moţăie. Fof iar a venit cu sacoşa de rafie. Lângă mine, doi câini simpatici stau drepţi la datorie: cerşesc din priviri mâncare, cum ştiu ei mai bine. S-a lăsat frigul. Mai trag un fum şi mă pregătesc să intru, când iese din cabană Jeleu al meu, puţin leşinat, şi-mi spune: „ce naiba mă Ancuţa, vrei să mă faci să plâng cu scrisoarea aia?” Zâmbesc şi iau copilul cu mare drag în braţe. Priveşte şi el tabloul de ansamblu şi ne punem amândoi o dorinţă: să nu se schimbe în următorii mulţi ani. E prea frumos. Ne gândim la Heavy. Îi simţim mult lipsa, dar ştim că se uită la noi de sus, de undeva, şi e fericit că suntem toţi laolaltă şi ne bucurăm de lucruri simple. Ne mai luăm o dată în braţe şi ne infiltrăm şi noi în încăperea mică, dar aglomerată.

Îţi cântăm „Călător”, Heavy, pentru că-ţi plăcea mult s-o auzi şi pentru că erai unul. Vărsăm fiecare câte un strop de vin.

Creţu’ vorbeşte cu accent de ungur (de un’ să ştiu de ce?), iar Luci susţine că „noi am ajuns la un nivel ridicat de tehnicitate”.

Am încercat să-mi imaginez un tablou în care oamenii din camera aia n-ar mai exista în viaţa mea. M-am străduit mult să văd cum ar arăta, dar n-am izbutit. Nu vreau să mă gândesc la asta. Sunt prietenii mei. Mă gâdilă, mă iau în braţe, mă trag de fălci şi se amuză pe seama mea când mă strâmb. Au mereu câte-o ciocolată ascunsă pe undeva. Mă ascultă când sunt necăjită şi au puterea de a transforma orice grijă în cea mai mare glumă, pentru că mereu privesc partea plină a paharului (v-am spus eu că cineva îl tot umple!). Orice-am vorbi, întotdeauna va rămâne între noi (dar nu se ştie între noi câţi niciodată). Chiar dacă nu sunt cu ei, mă sună să-mi facă serenade şi să mă certe că „mă dau lovită”. Sunt oamenii mei, caraghioşii mei, personajele mele neserioase pe care nu le-aş fi cunoscut dacă nu iubeam muntele, dacă nu împărţeam un izopren la un foc de tabără şi dacă nu-mi plăcea să dorm sub cerul liber. Dacă eram normală, nu ne-am fi înţeles atât de bine.

Atât. Vroiam doar să ştiţi că-nsemnaţi mult în viaţa mea, că provocaţi dependenţă şi că mi-a făcut mare plăcere să rupem împreună podeţul de lemn al căbănuţei nr. 8 de la Silva.

Rock-uiţi cu tonţii 🙂

PS: La mulţi ani once again Jeleu şi nu uita cât de greu e să găseşti un mix bun!

UDĂ-tura Rodnei

Persoane implicate: Adi, Andra, Aniţa, Ancuţa, Gabi, Jeli, Petre, Tom

A fost odată o hartă şi a fost odat-un cui. Nu ştiu la ce fel de cuie vă gândiţi voi, eu vreau doar să menţionez că harta era agăţată-n cuiul respectiv. Povestea noastră debutează cu  opt negri mititei, care s-au decis – unii de prea mult timp, alţii mai spontan – să exploreze acele meleagurile care zăceau în N-ul hărţii Românicăi, fix sub cuiul fermecat. Acele ţinuturi necunoscute încă lor, se înalţă falnice şi pedante sub titulatura de M-ţii Rodnei.

Deşi călătoria până acolo se prevedea a fi interminabilă, deşi timp de paisprezece ore erau nevoiţi să traverseze zeci de râuri şi sate, dealuri şi masive, halte şi gări, n-au considerat acestea drept un obstacol, ci au profitat unii de compania altora pentru a se angrena în polemici grele, care mai de care sărind cu argumente imbatabile.

Astfel, trenul accelerat în direcţia Sighetul-Marmaţiei a plecat de la linia 10, într-o joi seară. Undeva, într-un compartiment din vagonul 11, cinci dintre cei opt negri au început să-şi marcheze teritoriul cum ştiau ei mai bine. Exact. Coteţărindu-l. Asta după ce l-au expediat pe moşuleţul cu cinci saci de rafie plini cu-el-ştie-ce (pietre?), care avea bilet cu ei în compartiment. Până la Braşov însă, formula a devenit completă. Odată adunaţi, au scos harta şi au început să pună la punct detaliile tehnice. Erau atât de tehnici, încât şi pungile erau mammufh. Studiau hărţile  intens şi verificau punctele cheie care urmau a fi atinse în fiecare zi de traseu.

Undeva în colţul compartimentului, Jeli şi Ancuţa dau gata vinuţul adus de el din Ploieşti. Concluzia? E greu să găseşti un mix bun. Sau cum ar expune egiferic Jeli: „unele lucruri sunt de nepreţuit, dar pentru toate celelalte, există vinuţ”. Şi cât ai spune…de exemplu…vinuţ (clogic)..negrii noştri au adormit în poziţii greu de descris. Au făcut un mini-coteţ din rucsaci, pe jos, între banchete, picioare peste burţi, genunchi peste funduri, mâini amorţite..şi iaca ora şasă bătea la geam, făr’ ca ei să bage de seamă. Si-au strâns catrafusele – pardon uneltele tehnice – şi au părăsit caleaşca ferecată ( not ) în ţinutul încă întunecat al Vişeului de Jos.

Iată, în mirificul microbuz spre Borşa sunt decât ei şi..ţiganii, iar şoferul se crede un fel de Schumacher al Maramureşului. Din centru până în staţiune, ei mai schimbă un microbuz, şi ajung, astfel, în sfârşit, la baza M-ţilor Rodnei, lângă telescaune. Pauză de masă şi de ciocolată caldă, bineînţeles, şi de ţigară, pentru mine – singura fumătoare din crew la after-ski-cafe din Borşa.

Pe la 8:30, echipajul miez atacă pârtia cu pejosul, pentru că telescaunul nu se deschide decât pentru 15 persoane, iar asta ar fi însemnat ca ei să plătească dublu (20 ron). Pe drum, încă patru prieteni li se alătură.Sunt prieteni patrupezi, care ţi se bagă printre picioare când ţi-e lumea mai dragă, iar când nu fac asta, se aleargă unul pe altul, încercând fiecare să-şi demonstreze supremaţia. După ce negrii termină de urcat pârtia, îşi aruncă rucsacii unde văd cu ochii şi încearcă să-ţi regleze respiraţia.

În dreapta telescaunului începe poteca spre Cascada Cailor, unde dumnealorintenţionează să facă un popas mai ca la carte, cu sandvişuri şi dulciuri si apăproaspătă. Cascada maramureşeană, mândrie de aproape 90m înălţime, îi întâmpină vijelios. Apa fuge peste pereţii somptuoşi de stâncă, care înlesnesc, practic, covorul roşu pentru vedeta noastră cristalină.

Pornesc din nou la drum, nu înainte de a-şi aminti, o parte dintre ei – nostalgic – cum arăta cascada acum două ierni, îngheţată. Este spectaculos să observi cât schimbă un anotimp un munte şi-o apă curgătoare. Ca şi haina pe om, de altfel. În dreapta cascadei, se întrevede o urcare decentă, de aproximativ jumătate de oră, o îmbinare plăcută între stâncă şi iarbă. Pornesc cătinel, după ce au fost instruiţi de un cioban să nu carecumva să facă stânga sau dreapta. Mergem doar înainte.  Fiecare pas înseamnă încă o discuţie epică despre ireversibilitatea timpului.

Odată ajunşi sus, mai stau o leacă la odihnă, mai scot nişte merinde şi o iau iarăşi din loc. Drept înainte, cum spusese ciobanul. Însă, n-au înţeles ei bine, probabil. Canalul Bucureşti – Borşa n-a avut semnal full. Sfatul cu „dă-i înainte cu tupeu” era valabil doar pentru acea urcare de jumătate de oră, nu pentru tot masivul. Noroc că-l aveau pe Gabi, care s-a trezit la un moment dat, după altă jumătate de oră parcursă..că nu prea merg ei bine..şi că Șaua Gărgălău sigur e mai în dreapta..cu mult..

Mai un râuleţ traversat, mai un popas în tufele cu afine, ajung într-un final la Lacul Stiol, un tău glaciar din preajma căruia izvorăşte Bistriţa Aurie.

M-ţii Rodnei au o părticică din Retezat. Şi una mică din Parâng. Însă ce-i al lor e-al lor. Este o împărăţie păzită de mulţi cai, un ţinut mai rar călcat de alţi oameni în afară de ciobani. Nechează, îşi pleacă aprobator capetele şi îşi învârt coamele de două ori. E semn că urbanii noştri au liberă trecere şi că se bucură să ne aibă ca oaspeţi. Rămân însă cu privirile aţintite asupra noastră, reticenţi.

Iată, într-un final, şi marcajul mult aşteptat: band-albastră all the way. Însă vântul se înteţeşte din ce în ce mai mult. Cei opt negri mititei traversează un culoar mărginit de jnepeni, ajung aproape de Şaua Gărgălău, însă decid să campeze undeva mai jos, la adăpost – asta după ce mai golesc câteva tufe de afine – iar a doua zi să pornească dis de dimineaţă spre Vf. Buhaescu şi Vf. Pietrosu.

Şi, punctual culminant poate fi descris în doar câteva cuvinte cheie. Coteţă…- aşteaptă – ….reală  în cortul lui Tom. Opt oameni care au lounge-uit-o la greu. Au mâncat de-au spart. Au aţipit un pic, s-au trezit, au mai băgat ceva la maţ. Au mai aţipit un pic. Pic pic picurăăă uşor pe cort. Şi se trezesc personajele noastre dragi şi scumpe, iar odată cu ele şi ploaia, care din ce în ce devenea mai rapidă şi mai puternică. Mai joacă o carte, mai fac un piure la primus şi aşteaptă. Erau convinşi că ploaia o să se oprească la un moment dat. Până când cortul minunat a început să ia apă. Şi astfel oamenii încep treptat să abandoneze corabia, retrăgându-se fiecare în bărcuţa lui de salvare. Andra s-a dus peste Aniţa, Petre şi Adi în super-cortul Ueciua, iar Jeli peste Gabi, în mini-bibistrocelul-croco-bazdrugat  În care nu ştiu cum încap două, darămite trei persoane. Iar eu am rămas pe puntea principală cu cana. Umple, aruncă, umple, aruncă. Un procedeu repetat la nesfârşit. Noroc că balta era doar într-un colţ şi am putut şi noi să dormim cât de cât în acea noapte. Asta după ce vântul a făcut breakdance pe deasupra, pe dedesuptul şi în jurul corturilor noastre. Tom şi Petre susţin că au fost atinşi cu neruşinare de beţele acestora. Şi astfel a luat naştere o nouă mişcare de dans: C1 (Cort 1) – supratentă fâţâită la stânga, supratentă fâţâită la dreapta, şi astfel mişcarea-i gata. Tenta face dragoste cu supratenta. Şi cine s-a trezit cu picioarele ude? Cine? Cine? Cred că noi, cred că noi. Şi ce să mai credeţi? Încă ploua. Bineînţeles, am încercat trucul cu “hai să mai mâncăm o halcă, ceva, poate acum se opreşte”. Mneah. Am încercat şi cu ciocolată. Cu mai multe tipuri chiar. N-a mers nici cu snicărs, nici cu milka nici cu schogetten. Încă plouă. Astfel am luat înţeleapta decizie de a ne urni. Jos.

Da, da. Înapoi acasa! Pe principiul “Screw you, rain! I’m going home”. Ne-am strâns corturile în doi timpi şi şasă mişcări şi am plecat plouaţi, bosumflaţi, revoltaţi, dar totuşi cu o voie bună stranie, pentru că acum ambiţia e mai mare. Acum e musai să revenim, pentru că nu ne plac treburile neterminate. Plus că acum suntem familiarizaţi cu traseul, ştim pe unde trebuie să mergem de la bun-început. Da, da! Autosugestia! A fost o tură de recunoaştere!

Astfel că: fleoşca-fleoşc în galop, poate o s-avem noroc (not)…să nu ningă..să nu..-aşteaptă-…p.l.o.u.ă , să ne ude pân’la coa..ste..

Concluzia? E limpede ca ploaia din Rodnei: nu toate situaţiile în care eşti ud fleaşcă sunt epice. Pentru că e greu să găseşti un mix bun! Însă Udă-tura Rodnei a fost de departe, mixul perfect!

Urmează bineînţeles şi coteţăreala de încheiere. Mai întâi pe microbuze, iar apoi în gara noastră scumpă de la Vişeu de Jos, unde au  petrecut negrii noştri 5 ore preţioase.

Mai mai că puseseră stăpânire pe sala de aşteptare, creându-şi propria bodegă şi propria uscătorie. Ei şi ţiganii ce mai fac d-astea :D A, Plus că agitaţia de pe microbuze nu le-a priit, aşa că au decis să mai băge ceva la raft, ca să potolească stomăcelul. Clasic. Şi aşa au continuat şi pe tren.

Buila – Vânturariţa. Panoramă retroactivă

Cineva să ne aducă munţii în capitală…

Luni, 24 mai, 18:59. Microbuzul se întoarce în aceeaşi autogară obosită din Bucureşti. Claxoane, contrabandă cu parfumuri la colţ de stradă în Militari, aglomeraţie, coadă la covrigi, forfotă în metrou. Într-un cuvânt, totul a rămas la fel. Toţi se întreabî de ce ne-am întors. Fiţi multumiţi că putem face escapade de genul acesta şi profitaţi din plin de ele pentru că s-ar putea să fie din ce în ce mai rare. Să ne înarmăm doar cu multă hârtie inginerică. Doar vin vremuri…de aur.

Să redactăm retroactiv. Să ne întoarcem la mini-camionul cu prelată albastră, care ne-a transportat de la Cabana Cheia, aflată în M-ţii Căpăţânii, până aproape de Râmnicu Vâlcea. Să ne amintim drumul forestier. lung de 20 km, de-a lungul căruia fiecare dintre noi încerca să găsească o poziţie stabilă printre rucsaci şi bocanci, însă fără prea mari sorţi de izbândă. Deşi nu suntem siguri de nimic în această viaţă, suntem convinşi că expresia-cheie a “plimbăricii” cu maşina „de transportat  porci „- nu mai ştiu cine a fost inspiratul, dar bine punctat – a fost “datul la boboci”. Motiv pentru care, în clipa în care şoferul s-a îndurat de noi şi ne-a îngăduit o mică pauză, ne-am inghesuit ca bovinele, la propriu, spre ieşire, care mai de care să prindă un colţişor cât mai ascuns pentru a putea scăpa de greţoasele poveri.

Să nu uităm de Cabana Cheia. Stiţi voi..locul din care a plecat camionaşul. E luni dimineaţa. Cineva zace întins pe o bancă, alături de focul care mistuie încă. Abia acum simte cu adevărat alcoolul consumat şi probabil îşi promite, ca de fiecare dată, că n-o să se mai apropie în viaţa lui de băutură. Restul găştii s-a strâns la masă, îngurgitând fiecare ce i-a mai rămas celuilalt în pungă. Pe tot parcursul ritualului numit “mâncat”- activitate la care ne pricepem de minune, continuă să apară feţe noi – în nici un caz mahmure – doar un peu somnoroase şi obosite încă. Cu totii însă au gurile uscate şi se dreg cu cate-o bere. Ce ciudat!

4 sărbătoriţi, o chitară, 20’şi-un pic de negri, ceva vinuţ şi multă voie bună. E Duminică seară, sunt fericiţi, reuniţi şi sărbătoresc sub cerul senin, care se sprijină de versanţii Muntilor Căpăţânii. Fetele dansează în jurul focului, revin amintiri pe care le credeam de mult uitate şi “din prea mult sau prea puţin, am mai bea un strop de vin”.

Duminică după-masă. Ditai cratiţa plină ochi cu fasole cu cârnaţi, ceaiuri pentru întreaga gaşcă – plouată ¾ din traseu, până la piele – o ţuică fiartă ca desert şi un călduros “Bine aţi venit”. Se numeşte ospitalitate şi se serveşte alături de un cabanier plin de viaţă, pus pe glume şi care nu stă niciodată mai mult de cinci minute în acelaşi loc. Cu o bonetă pe cap, strategic înclinată în partea dreaptă, cu un batic la gât, înnodat frontal şi cu pantalonii cu imprimeu militar, dragul nostru cabanier cu mustaţă uşor stalinistă ne aduce aminte de cercetaşii din secolul XX. O masă a tăcerii din buturugi, una amplasată deasupra râului, pe un podeţ şi un foişor ce ţine locul unei săli de mese sunt doar câteva dintre “piesele de mobilier” care întregesc farmecul Cabanei Cheia şi care te îndeamnă să promiţi neîncetat că vei reveni acolo.

E Duminică dimineaţă. În refugiul Curmătura Builei începe forfota. Neastâmpăraţii care dau startul foşnetelor sacilor de dormit si fermoarelor acestora în speranţa de a le desface cat mai repede, nu-i lasă pe acei câţiva leneşi care au rămas baricadaţi la căldură, să mai moţăie câtuşi de puţin. Încetul cu încetul, toata lumea face ochi, ferestrele sunt deschise de către nemiloşi şi o lumină orbitoare pătrunde brusc în încăperea ticsită de rucsaci. Ne trezim totuşi cu un miros de ceai, care ne îmbie ca în reclamele de la Jacobs. Apropos, chiar ar fi mers o cafea şi atunci, dar lucrăm cu ce avem. Spuneam că mirosul de ceai ne direcţionează către matinalii grupului, care şi-au pus primusurile la bătaie, pentru o dimineaţă splendidă. Băgăm ceva la raft ( a.k.a. păpăm ), ne strângem toate catrafusele, suntem haotici ca întotdeauna şi strigăm unii la alţii, cu diverse obiecte găsite, ridicate într-una din mâini:”cine şi-a pierduuut ăsta?- ce-am găsit să fie-al meu?” şi jucăm acest joc mirobolant circa jumătate de oră, după care purcedem la drum, în sfârşit. Coborâm către Cabana Cheia, unde ne întâlnim cu alţi şasă simpatici, care vin cu provizii pentru gaşca de negri ce coboară de sub creastă. Era să uit. Vine şi Margareta, concubina lui Luci. Profit de aceasta ocazie pentru a-i cere scuze oficial pentru neglijenţa şi ignoranţa de care am dat dovadă neştiind numele chitării lui. Are şasă corzi şi scoate sunete  ok câteodată..bine, de cele mai multe ori.  Depinde cine o..”îmbrăţişează”. Altceva ce mai contează? Tunete şi fulgere dacă Luci va citi acest RT, dar speranţa moare ultima. Suntem plouaţi la greu, alunecările de teren sunt masive, însă voia bună rămâne şi ulterior, îşi face şi soarele simţită prezenţa. După ce ajungem la cabană, clogic! ( atentie, nu este o greşeală de tipar, ci doar o îmbinare strategică între termenii “clasic” şi ”logic”; operatiunea a survenit din nevoia de a exprima ipostazele clasice dar Ilogice în care negrii sunt înfăţişaţi pă munte şi din lenea de a redacta sau a pronunţa ambele cuvinte)

Sâmbătă seara stăm la foc de tabără în faţa refugiului, ne asezăm comod ca pisicuţele pe banca amenajată de băieţi şi incepem să vorbim câte-n lună şi-n stele. Pe partea stângă zărim luminile puternice ale oraşului, iar pe cealaltă, un apus superb. O lumină este  totuşi remarcată si pe partea apusului. Una singură. Moment de interpretare liberă.;)

Pe la orele prânzului ajungem în Costeşti. Ca întotdeauna, ne ia minimum jumătate de oră să ne organizăm, să mai cumpărăm o pâine, o fetească, o măslină. Facem câţiva paşi şi ajungem la barul Costeşti, cu siguranţă singurul bar din zona. Se cere alt popas, pentru bere de data aceasta. Pentru bere şi pantaloni scurţi. Şi colanţi. Hai noroc! Ne tot perindăm în zonă în speranţa că patronul barului va apărea şi ne va spune:”bineînţeles că vă duc până la intrarea în traseu copii, cum să vă las să mergeţi 10 km pe jos?”. Însă nu apare şi resemnaţi, pornim la drum. La nici 50m parcurşi auzim din spate claxonul unei dubiţe care intenţiona să semene cu The Mistery Machine dar de fapt nu era decât o copie eşuată a camionetei Vel Pitar. Da, era o maşină de transportat pâine. Un spaţiu îngust în care au încăput într-un final 13 oameni şi jumătate (Teo gen)şi 16 rucsaci. Şi trei pâini poştite..că deh..erau proaspete şi nu ne-am putut abţine. Oricât de sinistră ar părea comparaţia, să zicem că acum avem şi noi idée cum se simţeau evreii transportaţi în lagăre. Dar, până la urmă, faptul că am fost “plimbaţi” cu o dubiţă pentru pâine înseamnă că noi chiar suntem ză miez, nu? Clogic. Probabil nu am mai fost niciodată atat de apropiaţi unii de ceilalţi. Se pare că de alţi oameni te leagă lucruri de la care nici nu te aştepţi. Oricum, a fost probabil cea mai tare tură claustrofobă din viaţa mea..şi-a altora, şi-a cui o mai vrea. Am uitat să menţionez că prima noastră opţiune era o maşină frigorifică, ce transporta peşte. Cum ar fi fost? Adevărul este că pregătiţi eram. Geci aveam, saci de dormit aveam..ne îmbrăcam, ne băgam direct în rucsaci şi aia era…blână..Revenind. Ne-am dat jos din Vel Pitar wannă bi, am început să ne pălmuim ca să ne revină toţi muschii amorţiţi la normal. Din exterior probabil că s-ar fi văzut un grup mare  de obsedaţi şi sado-maso. Ne luăm provizii de apă şi purşiedem la dial. Şi urcăm şi urcăm..şi iar urcăm. Am ajuns?_ Nu..Acum?  NU..Dar acum? Daaa..Serios? Nuuuu. Hahaha. După ce trecem de o cireadă de vaci, de vreo trei câmpuri pline cu floricele de toate naţiile posibile, de puţină stâncă şi de o pseudo – ploaie, ajungem la refugiul mult aşteptat. Refugiul Curmătura Builei – refăcut anul trecut., însă cu o şedinţă foto la activ, cu 15 minute înaine de ultimul atac. Victorioşi, contemplăm. Zîmbim. Ne aşezăm pe iarbă şi ne bucurăm că am scăpat de civilizaţie şi greve şi muncă şi facultate pentru trei zile. Sublim. Ne alegem fiecare câte un loc în refugiu, după care ne întoarcem la contemplate. Băieţii fac o pauză de la admirat şi merg după apă.

Sâmbătă, 22 mai, 7:45. Autogara de la Păcii. Abia aşteptăm să ne urcăm în autocar şi să plecăm odata. Departe de motoare, claxoane şi criză. Vrem să pierdem noţiunea timpului şi să pierdem simţul realităţii pentru un week-end şi-o zi. Plecăam la munte.

M U N T E……………………

PS: La Multi Ani Andra, Cret,  Maria, Fof ( in avans)

Poze: Vlad, Radu, Cristi

Muntele. O provocare permanenta

dscf53491

Raport de tura facut „la cald”, insa tarziu publicat..dar mai bine asa decat deloc, urmeaza si cel din Ciucas..n-am uitat de el si nici de cele intamplate, va urma 😛

Batrane Crai, la tine am venit…..[ 14-15 februarie 2009 ]

 

Echipaj miez format din : Ana, Anca, Andra, Cristi, Gabi, Luci, Maria, Oase, Tugu

 

13feb, 04:15 p.m.[de la post meridian ma, nu pasi mici].: Soare.Vant. Freza rezista. Rucsacul sta bine. Nu dau de “badiguarzi”.Il gasesc pe domnul inginer Gabi in fata Omv-ului de langa City Mall.

“Gabi nu trebuia sa speli masina?”

“Ba da, daaar..nu stiam ca-mi trebuie 4 fise, si am luat decat una si mi-a dat doar cu sapun si mi-a fost lene sa ma intorc sa mai iau altele” –  so…opera handmade style

 

13feb, 04.45 p.m.: Il ridicam pe domnul inginer Tugu de la Victoriei, ne indreptam catre fratele Oase, la Casa Presei Libere. Pe cand diva intarzie, facem misto de el ca se da gazetar si de fapt il vedem iesind dintr-un stand de bilete r.a.t.b: “aa scuze bai, mai aveam de facut niste abonamente” :))

 

13feb, seara buhuhu. Ajungem in Ploiesti. O furam si pe Marioara la un moment dat, purcedem la shuoping de acadele [cu gust de cuola] si tortelliniii, caci fratele Oase are ganduri mari. E un Jamie Oliver wanna be, dar puteti sa-i spuneti simplu Badea. Razvan Badea.

 

Gabi isi aduce aminte ca a uitat sa ia parazapezile pentru Ana, de la Jeleu, deci ne mai plimbam prin Ploiesti putin. Ne intalnim in sfarsit si cu Ana, Andra, Luci si Cristi, stam la o sesiune de pupaturi si purcedem catre munte, in sfarsiiiit 🙂

 

Ulterior trecem cu bine si de micile derapari, din cauza carora patinam atat noi cat si rotile masinilor.

 

Ajungem la hidrocentrala Saftic, si oftam putin ca niste pantofari dezamagiti ca masinile nu pot ajunge pana-n botu’ cabanei Garofita Pietrei Craiului. Ne echipam regulamentar si la fel de regulamentar pornim – ca pensionarii – pe drumul forestier care urma sa ne poarte pasii avizi de ascensiune spre lacasul care urma sa ne metamorfozeze viziunea paradisiaca – sub blanda, inteleapta si nemarginita mangaiere a lunii – si sa ne ofere o noua perspectiva asupra paradigmei creationiste si a teoriei conspiratiei….”Cut the crap”, nu? :))…Ochei, daca-mi spune Oase ce s-a intamplat cu padurarul, poate!

 

Revenind, mergem pe drum in ritm “de poze”, right Maria? Si nu, nu ajungem in 10-15 min:)), ci in aprox. O ora juma’. Cert e ca pe la 2:30 a.m. ajungem in fata casutei din povesti, dar nu inainte de a o auzi pe Ana zicand din suflet “uite-o ba uite-o, la bun acum, uitati-o!”. Reactiile au fost pline de scepticism, daaar chiar era cabanuta, din fericire

 

 Dar inainte sa ajungem, l-am injuram putin pe Oase pentru ca o luase inainte…aaa….bine…nu o luase…mergea….asta presupunem….daca nu s-a intalnit cumva cu ursu’ la una mica. Dar nu pentru ca o “luase” inainte ii uram “da bine” ci pentru ca de fiecare data cand privirile noastre pline de sperante si de dorinta de a ne contopi in neant intalneau lumina..…ok..ok..iar o iau pa aratura, scuze…asa…ideea e ca Oase nu egal cabana, dar frontala Oase la departare egal mirajul cabanei, de mai multe ori, so next time,stay with us duuude, yes? Priti pliz..or…nooot.

 

Suntem intampinati de unu cutzu fain rau, care era atat de alb incat se confunda cu zapada. Facem cunostinta cu nea’ Gogu, un om pe gustul nostrum. Mai bine spus, pe placul sufletelor noastre. Suntem poftiti intr-o camera cocheta, cu papucei inclusi, caci curatenia este la mare pret la Garofita si nimeni nu poate indrazni sa intre cu bocancii in locsorul de 6 flori de colt. Fetele sunt ingenioase ca de obicei si transforma perdeaua pusa la fereastra intr-o cabina de schimb veritabila. Acum sa speram ca nu s-a nimerit nimeni in preajma care sa va faca poze sis a vi le publice in Libertatea: “E ceva putred la Garofita. Ele sigur comploteaza cu Cioaca”.

 

14feb, 11:00 a.m. – exista o tentative de autodesteptare pentru ca alarma care trebuia sa

ne trezeasca nu ne-a trezit, misterul nu a fost elucidate inca dar tineti aproape!

 

Zacusca, branza topita, ceai dubios, oua, sunca. Apa. Hai sa mergem. Senin. Vreme promitatoare. Traseu esuat de la baza. “Tu ai luat-o primu’ p-acolo”, “ba tu”, “ba tu”, “ba daca m-ati fi lasat pe mine primu’!” :)). Noroc ca vocea unei blonde bune se aude in surdina: “nu p-acolo nu p-acolo”..dupa ce ne prinsesem si noi..intr-un tarziu ca ajungeam cam nowhere daca ne tineam dupa Oase. Clar. El e de vina pentru absolut orice. A, si blonda cea buna era un el :P..e inca saracul.. Foarte de treaba de altfel.

 

Urcam cu spor pe cruce galbena, incepem sa patinam la un moment dat..foarte serios,. Perseveram ca muntomani wanna bi estem pana la urma Admiram fascinati maretia batranului Crai iarna, dupa deviza Mariei: “Ba ce frumos eee…ma da ce frumoos eee”. E ok Maria, mai mergem, mai mergem. O sa fie bine. You’ll get used to it. Ana tot cauta ceva pe jos, nu stim inca daca a gasit ce vroia sau nu…alt mister neelucidat, so we can make our own “X Files”!. Urmeaza secventa cu “nie nie nie noi avem coltari si suferim” by Gabi si Oase – care si-a dat seama ca ideea cu “frate eu nu mai car coltarii dupa mine, ii las in cabana” nu era una chiar buna.

 

Ajungem intr-un final, dupa sesiuni foto indelungate – ca deh mergem in tandem de poze [nu Maria, nu esti cocalara]– la Pestera Stanciului, care ne este un bun adapost pentru a lua pranzul. Foarte consistent intr-adevar: ciocolata din plin, insotita de uimirea continua a la Cristi: ”Doamne cata ciocolata pot sa mananc, Doamne cate dulciuri pot sa bag in mine, ia mai da-mi o bucata de Milka”. Cercetaram pestera, Ana gaseste un fluture mort, detalii.. Caracteristic Craiului, pestera avea prize foarte bune :)). Iesim, Gabi lipseste. Ne-am gandit mult…parca am calcat pe ceva moale cand am iesit..da..si Oase isi uitase coltarii in picioare…ne pare rau Gabi :-<

dscf53701

 

Am pornit apoi spre Cerdacul Stanciului, unde conform dovezilor de PE PElicula, Luci a inventat un nou sport extreme marca Pasi Mici, care include doua bete de tura pe post de vasle si un fund pe post de barca. Sa-i spunem snowrafting? :)) Unii dintre noi reusesc sa escaladeze Cerdacul, altii se lasa pagubasi si revin la derdelusul format si profita de priveliste zacand in zapada:D. Dupa o nua sesiune foto pornim inapoi. Renuntam la ideea coborarii pe Marele Grohotis pentru simplul fapt ca nu vroiam sa repetam drumul forestier. Not fun enough. Suna mai bine curbording, nu? [Maria, am convenit ca asa e corect pana la urma da?:))]Da…un fel de AquaMagic dar varianta cu zapada :)..da da cu tot cu serpentine. Ce Disney…ignoranti…si acum ma mai doare..posterioru’..dar a meritaaat din plin :). Sa nu uit sa mentionez ca gecile noastre devenisera pervaz la spate. Erau asa tari incat puteai sa-ti pui un ghiveci, doua..eventual un borcan cu muraturi, o ciorba si masline…Dar fundurile rezista. La fel si freza Anei!. Heeei, not fair:( Dar da..parul ei o iubeste mult 😀

 

Fratele Oase ajunsese, bineinteles, de mult la cabana, pentru ca are obiceiul de a se uita foarte “des” in spatele lui, iar cand se uita, intr-un final, incepe si fredoneaza meodia marca Beyonce – “Me, myself and I”. Dar pentru ca ne-a gatit sa zicem ca-l iertam. Si da ma da, a iesit foarte buna chestia aia, tre’ sa recunosc, la naiba. Dar si eu am ajutat putin:D:D..Bine..ca era sa ajut cu varsatu’ sosului minune, asta e partea a doua, si un alt mister neelucidat faptul ca am reusit sa NU-l vaars..chiar mi-am depasit recordul.poate ca n-aveam chef sa dorm in fata cabanei, sambata seara :))?…Posibil. Oricum, daca si Andrei i-a placut, e ok. Suntem in regula si in grafic. Multumiiiim Oase pentru tortelliniii. Sa nu dezvalui reteta concurentei, da?

 

Urmeaza scena cu “hai sa facem posta conserva cu ananaaas”, apoi babalacii se baga la somn. Normal ca dorm la craca:X..daa, sus, in coltu’fericirii :)). Ce si-ar dori toti sa aiba un colt al fericirii ca al nostru, un triunghi conjugal edenic, dar nu se poate. Urmeaza o  serie lunga de ciuguleli intre mine si Maria iar Oase saracu’ se intreaba: “What’s wrong with me, when did women stopped likin’ guys?”. Dar sa nu uiti ca ai spus ca suntem “suple si  minunate”, da?:))

 

Ne trezim pe la 10:00 p.m., cantam, Maria isi ia stativ cu personalitate acida…ce sa-ti fac..tu ai vrut-o…pagina o dau cand mi se nazare, intelegi? You gotta’ feel me:))..sau ar trebui sa fie invers?…probabil…:P..eh..detalii..

 

Reintoarcere in coltul vesel, povesti de “groaza”..asa de somn usor…cu fetite inecate care vin sa ceara pahare cu apa la padurari…palpiteiting…si ce crezi? Intr- zi paduraru’ nu mai avea apa..si s-au pus pe baut tuica…

 

15feb, 12:00a.m., Maria ne da desteptarea…”Ba e 12”..asa si ?…mai lenevim o tura, tentative de masaj, ness teaaa [alta data vorbeste ba], capete atarnate, zacusca iar siii…TIROLIANA:)..made by nea’ Gogu & company…da ma da..acum imi pare si mie rau ca nu m-am dat…tre’ sa fac ceva sa scap de lene 😀 ata ete

 

15feb, 2:00p.m. pornim la drum..inapoi..insa facem promisiunea ca vom reveni. Cabana e faina rau, cel care o ingrijeste e un om aparte, iar Craiul e….genial.

 

Ana e protejata din toate partile. Intr-un final ajungem la maisni. Incepem sa bagam rucsacii. Oase:”nu mai am coltarii”. Intr-adevar..coltarii zaceau la aproximativ 50m de cabana, dupa cum relateaza reprezentantul NewsIn, ulterior. Timpul in care Oase cu Gabi au plecat in misiunea imposibila, ceilalti 7 negri mititei l-au petrecut dubios in masina de pe partea cuibului. Geamuri aburite, tot tacamul, degete inghetate, 7days facut posta.

Kurto Colac si Cola la Bran.

 

 

La intoarcere facem escala in Ploiesti, luam cina la resedinta familiei Fofirca, servim o tuica fiarta si pornim din nou la drum.

 

Mah..frumos e mah la munte mah..sa mai mergem mah..ca fain e mah.. Hai c-a iesit frumos mah. Mai mergem mah la munte.

 

 

Din seria perlelor amintim : “e misto ma mamaia goala”[e vorba despre statiuneee!], “e Statuia Libertatii..aaa ba nu e Turnu’ Eiffel”[cineva”dadea un telefon”in vazu’lumii], “cine nu e gata sa strige gata”, “nu manga”[un afis din camera pe care scria nu manca…a fost metamorfozat]

 

Garofita

 

 

@ Cabana Garofita Pietrei Craiului

 

Craiul va fi amintirea clipelor ce le-am trait……

Borsa, plai inzapezit! 6 zile de revelion !

Hmmmm…nu stiu de ce scriu atat de tarziu..ma refer la faptul ca de obicei relatezi ceva exact dupa ce s-a intamplat, pentru ca informatiile si momentele sa fie inca proaspete in memorie..dar in cazul de fata..probabil ca a trebuit sa racesc inainte, ca sa-mi aduc aminte unde am inceput sa racesc si din ce cauza..sau poate ca a trebuit sa treaca o saptamana ca sa diger toata carnea cu care ne-am “rasfatat” burtile 12 ore pe trenuri.

Oricum..din doua, una..sau ambele..sau poate ca abia acum am flashback-uri..uatevar..am zis ca 6 zile de revelion n-au voie sa treaca asa oricum, neobservate.

 

N-am rabdare sa le iau pe rand..simt nevoia sa-mi amintesc cateva momente cheie ale “sejurului”. Nu pot sa nu incep cu the main room..care initial a fost camera pentru bagaje – dar nu pot sa ma abtin, deviez doar cateva randuri, promit. Am ajuns cu totii [ma rog, o parte] in Borsa, intr-o dimineata friguroasa si inzapezita de luni [28 dec] , dupa 12 ore de mers cu acceleratul, pana in Viseu de Jos si dupa alta ora juma’ cu un microbuz, din care n-am vazut decat soseaua, pentru ca stateam in picioare. Coboram. Rucsacii intai, nu pe noi, bineinteles. Dar cand am coborat, am testat nivelul “marii”. Cum? Foarte simplu. Am calcat intr-un sant, care aparent era plin cu zapada..da..era..dar dupa un pas gresit, am aflat ca zapada in el era pana pe la genunchii mei:P Ce conteaza, suntem avizi intotdeauna sa aflam lucruri noi, corect? Iata un inceput promitator :D. Intram, ne dezghetam deshtile langa super-sobaaa si bem un ceai cald si bun, servit de gazde. A, si rontaim cateva alune..cam tari de felul lor..cine stie de cate luni zaceau pe acolo:)).

 

Luam casutza noastra draga in primire, urcam la etaj, caci gashca pe care o schimbam nu terminase de impachetat toate chestiile, si ne-am bagat intr-una din camarute. Aha, za room! Punem toti rucsacii, ne schimbam regulamentar pentru o plimbarica in zapezica. Suntem fascinati de plaiurile ca-n povesti ale Maramuresului, analizam fiecare crenguta apasata de zapada grea, avem ticul de a trage de fiecare, ca si cum ar fi lantul nostru de la toaleta:)). E fain. Mi-era un dor nebun de zapada. Deja ma intristam cand ma gandeam ca 6 zile vor trece fara sa-mi dau seama.

 

Ne intoarcem, la un moment dat, renuntam la ideea de a merge pana la Cascada Cailor, “e timp in atatea zile” zicem cu totii, nestiind ca ne vom transforma, rapid, in niste pensionari ramoliti care la intrebarea “ba, si acum ce facem?” nu stiu decat sa raspunda   ”bem! ce putem sa facem”. Papam sarmale – fara paineee si smantanaaa:(( [pt.ca indivizii cu masinile si proviziile sosesc mai tarziu] insa cu o pofta la fel de mare – si salata de boeuf .

 Ne luam camerele in primire. Eu cu Teo[dora], Bogdan si Cretzu’ ramanem in cea in care am stationat cu toNtii la inceput. In fiecare camera au migrat cam 4 negrii mititei, bineinteles, pe partea CUIBULUI :D. Ca nimeni n-a stationat in camera destinata lui si ca fiecare a dormit pe unde a apucat, sau pe unde a aterizat din greseala, asta e cu totul alta poveste, mai greu de relatat, intrucat niciunul din negri nu mai tine minte toate detaliile interioare.

 

Chestiunea interesanta este CA CAmera noastra n-a fost destinata numai dormitului..in nici un caz al persoanelor numite initial, CI: bar de negri, bordel, sediu al MAFIEI, covor cu vin-testing:”aici avem o  pata de vin demi-sec, mai  incolo avem o monstra de demi-dulce, a si putina cola uitata intr-un colt” [Soso e bun de gospodina]

Cretzu’ al nostru de fiecare data cand intra in camera se minuna, si-si imbarliga mainile in paru’ala mare:”Doamne ce e in camera astaaa..nu-mi vine sa creed ce dezastru!”, in schimb n-ar fi zis sa puna mana sa stranga ceva. Macar isi manifesta frustrarile, dragul de el. Deschid sifonierul. Plin uochi de haine bleo. “Cretule, nu trebuia sa impartim sifonierul in 4 ?” ii spun, “aaaaa..ba da mai, dar ce vrei, daca am multe haine, si nu vreau sa le sifonez si..intelegi tu..mai aveti putin loc in dulapioru ala mic..toti 3…si pe fotoliu eventual”. Bravo Cretule, e bine ca iti marchezi teritoriul..insa putin cam mult, nu crezi? :)) Dar ce poti sa-i mai zici..te conformezi in cele din urma.

 

O data instalati, unii mai mult, altii mai PUTIN, au urmat 6 zile de petreceri, in continuu, ziua somn, de seara pana dimineata destrabalare si tot asa.

 

Am zis asa..ca obisnuire cu habitatul..sa vizionam un film..BUN..foarte bun..genial..in “livingul” nostru iubit. Se numeste “Wild child”..este extraordinar, nu am cuvinte sa descriu profunzimea realizarii acestei pelicule si unghiurile diferite de abordare. Pot afirma cu tarie ca acest film sta la baza educatiei noastre cinefile. Cine nu l-a vazut, trebuie neaparat sa-l vadaaa. Noi am innebunit deja pe toata lumea cu el. Nu ai voie sa ratezi asemenea capodopera:))))))))

Prietenii stiu de ce:P

 

 Mi-am invinetit si genunchii putin in primele 2 zile..bine putin mai mult..pentru ca am vrut sa fac cunostiinta cu placa si cu partia..care era destul de lame,cam secatuita..dar entuziasmul primei alunecari pe acea “chestie” era atat de mare, incat n-am mai bagat de seama detaliile:P..ca am coborat mai mult in fund decat PE placa, asta, din nou, este o cu totul alta poveste..Eh, pe o cale sau alta, am ajuns la baza partiei..intr-un final 😛 Aici ne intalnim cu familia Fofirca Maria si Andrei, “toti trei” la un loc..care tanjesc saracutii dupa partiile lor din Austria. Lasa baa ca e si la anu’timp, nesuferitilor:P

Ne intoarcem la casutza, mancam ca spartii sarmale, bem mult Pepsi..no Cola..am suferit profund :((..exista o mare diferentaaaa!da?:(:(

 

Imi aduc aminte de recitalul miez al lui Bulai, care il cita pe Heavy bineinteles – ai fost prezent ba, te-a bagat asta mic si psihopat la inaintare mereu. Eram cu totii foarte concentrati asupra acordurilor pe care urma sa le faca pe grif..dar FOARTE..iar in momentul in care toate privirile erau atintite asupra lui, ceva de genul “uau, Bulai stie sa cante”, ne-a socat pe toti cu maiestria lui. Nu se intelege prea bine prin cuvinte, imi pare rau ca nu l-a filmat nimeni atunci, dar portia de ras a fost una imbelsugata, va asigur, ba chiar i-a stricat somnul de frumusete lui Teo..care apropo, dormeaaa in continuu frateeee! Cat sa dormi?!…Deci se face in felul urmator: se fixeaza degetele mainii stangi pe grif – concentrare maxima asupra acordurilor, dupa cum spuneam, iar mana dreapta pe corzi..eh in momentul in care Bulai rosteste formula magica “de la cabanaaaa am coboraaaaaaat”, se ia mana total de pe acorduri..mana se foloseste doar la sprijinitul grifului, iar cu aratatorul mainii drepte, in retard style, se da ritmat in corzi, pana cand se acapareaza total atentia publicului. Felicitari maestre :)) Totul este acompaniat logiiic de zambetul de om bolnav. Da da, nu mint si nu sunt nebuna. Ana e de acord :)). De mentionat, ca cei doi asteapta un copil. E fetita, se numeste Daria, dar Bulai e cel care poarta sarcina. Ei sunt mai speciali, cu totii ne-am dat seama de asta 😛

 

Tot lui Bulai ii multumim pentru narghilea:X, eu una am fumat pentru prima oara si mi-o placut mult :D:D

Imi mai aduc aminte de 3 politehnisti retardati care dupa ce bausera pana pe la 6 dimineata, s-au dus la somn. Totul normal si rational pana aici. Dar sa te trezesti la pranz, sa-ti continui exact aceeasi activitate – dupa ce ai pus un strat de sarmale, sau altcvea, biensur, ca deh, e nasol sa bei pe stomacelul gol. “Gal gal, gal gal, mai bea un paharel”. Nici nu facusem bine ochi, dar tipii erau deja pe banci, se simPteau minunat. M-am mai frecat o data la uochi, dar neah, nu visam. Erau pusi pe hore, pe zorba greci, chestii trestii, si treptat treptat au corupt pe toata lumea sa presteze. V-a facut ba Luci cu shoturile lui de vin baa. Capacul a fost numarul “papuseilor” de streaptease, unul mai porno ca celalalt. S-au prins la un moment dat, cam tarziu, dar mai bine asa decat deloc, ca sunt cam dubiosi ei, poate cu tente ghei – 4 tipi dansand unii cu altii, si au decis sa ia si o victima in mijlocul lor..Da! Sarlatini le-a spalat rusinea. Trebuia sa-i lasi bai, sa-si dea aramele pe fatza..ca au alte orientari decat majoritatea :))

 

Dupa atata dezmat ti se mai face si somn. Bineinteles camera-minune te atrage cel mai mult. O parte din noi erau pusi pe whist. O echipa in livingrumul pretios, o parte in “barul de negri”. In acelasi bar apar si Bogdan si Fof, cu aceleasi pretentii de a se “odihni”. Numai ca unul dintre negri este mai rasfatat si nu poate sa adoarma fara o tipa pe post de perna, langa el. Dupa nenumarate refuzuri, Fof nu se lasa. Bombane intr-una si ne perturba buna circularitate a jocului :)). Apare Crisa. Fof:”Crisa hai langa mine, doar pana adorm, te rog frumos, la care Crisa ii da replica anului 2008: “Nu pot Fof, scuze, dar nu vreau sa ud perna”:)))). Sper ca nu doar noi, cei din casa aia, am avut minti bolnave nu? Ce aveti mah cu fata? Abia se spalase pe cap, si avea parul uuuud, I mean..heee..llooooow. Dupa alta portie de ras..cu lacrimi cu tot, a urmat munca de convingere ca Fof sa-l accepte pe negrul Bogdan langa el si invers [mama parca se insurau]. Pana la urma, scop indeplinit. Chiar exista o atractie intre ei, probabil de natura politehnista. S-au imbratisat ata de suav si cu atata patima unul pe celalat, incat acum suntem siguri ca au cu TOTUL alte inclinatii. Au primit si putin ajutor, dar astea-s detalii :)). In astea 6 zile am invatat cate poti face dintr-un om cu somn greu, care a baut putin mai mult..gal gal gal :)) Ca de exemplu, Cretu’ –care intotdeauna va fi capul rautatilor, a zis “hai sa-i racorim cu putina pasta de dinti”..glume de clasa a 7-a va replica unu din negri mai tarziu…dar in momentul respectiv, a fost foaaarteeee amuzaaant..chiar daca parem mai mari de clasa a 7-a, mai multa minte n-avem :)) [e filmat tot si pus la pastrare pentru momentele critice din viata in care ai nevoie de o portie serioasa de ras]. S-au prins cam greu ce e drept, Bogdan chiar se intorsese pe partea cealalta, hotarat sa-si continue visele, alaturi de “consoarta” sa, insa “ea” s-a ofuscat rau si l-a injurat putin pe Gabi, care facea pe cameramanul, asa din pura intamplare:))”Hai ia de filmeaza”. Multumim Gabi pentru scurt-metraj :)).

Ne-a parut rau ca pasta de dinti l-a ratat pe Lucii care dormea eroic in post in celalalt pat, cu genuncherele puse..Da..exersase mai devreme putin, un solo la mop..aa..pardooon. la chitara:))..si trebuia sa aibe genunchii protejati nuuu?? Adica thaaa..e la mintea cocosului :P..si asa a si adormit..in camera despuiatilor.

Deeeeci ca sa-l citez pe Jelly, care medita in pijamaua lui de 5 margarete, in casa domnea un spirit EGIFERIC..nu va chinuiti cu DEX-ul, e un termen strict pas mic mic. Baaai tre’ sa incepeti sa va alcatuiti propriul dex:P Nu mai tine frate…Cineva tre’ sa faca ordine in tot haosul.

 

Unii vorbesc despre o facultate nou-infiintata. Este vorba despre FAcultatea de Cretologie si Fofologie. Profesori universitari, bineinteles, Fof responsabil cu partea teoretica si Cretzu’, in charge cu partea practica a cursurilor. Deci Fof e la cursuri, Cretzu’ la seminar, daca am inteles eu bine..si credeti-ma ca a fost un interviu elaborate, cat timp imi asteptam randul la dush:)). Mai exista un aspirant, cu o materie inovatoare, denumita Bogdanologie. Nu este foarte bine-definita inca structura acesteia, dar este in curs de “inchegare”, dupa ce specialistii o vor aproba. Am aflat detalii cu privire la admitere – atat orala cat si scrisa, la perioada de proba, sa vada daca exista aptitudini specifice pentru aceasta facultate nou-infiintata, exclusiva pentru tinerE, si nu in ultimul rand am fost informata despre sesiune, care incredibil, dar se petrece mai mult seara, spre deosebire de restul plebei. Ei sustin ca nu doresc sa fie amestecati sau confundati cu ceilalti, ci sa iasa din comun, din banalitate. Si nu e discriminare tipilor, doar ca avem de-a face cu profi afemeiati, asta e, nu ai ce-i face:)). Probabil va intrebati cu totii ce se studiaza la aceasta facultate de rang superior. Pai un amalgam de cunostiinte vor fi asimilate, din domenii vaste, precum chimie, anatomie, biologie, fizica – “forta de frecare este o lectie speciala” . “Nu acceptam pe oricine”, mai relateaza foarte serios cei doi profesori universitari, “din moment ce le-am avut ca studente pe Nicole Kidman, Naomi Campbell..etc..deci de aici ies adevaratele vedete. V-au convins si pe voi nu. Admiterea se poate da in orice perioada a anului :))

 

Ce pot sa mai spun..aaaaa..da..invelitoarea de tibie :))..un alt produs marca pas mic. Cand oamenii sunt atasati foarte tare unii de ceilalti si vor cu tot dinadinsul sa doarma 4 intr-un pat de 2, se adauga niste tabureti, se pune o plapuma deasupra si Voila! Patul de 4 insi e gata preparat. Mai ramane de vazut cu ce ne invelim..oare cu o alta patura ciordita..oare de la Jeleu – camera de vis-à-vis?..”Lasa ba ca nu se prinde”. Trebuie doar sa fii cretz. Si i-au furat-o maa..si ne-am ascuns toti 4 sub ea-eu, Bogdan, Fof, Cretzu- si eram miez acolo izolati..pana cand, la naiba..s-a prins Jeleu de schema..si porneste in misiunea ”recuperarea plapumei”..mai persistam cateva momente sub plapuma..dupa care..”bine ba bine..ia-o..lasa-ne sa murim de frig, egoistule”..”E ok Bogdan..acum poti scoate si tu capul de sub plapuma..ne-a descoperit” :))..saracu’ tot mai spera..

Noroc ca estem oameni inventivi..si ne-am facut din presuletzul care era menit sa stea pe bancutele pe care mancam in bucatarie..daaa…invelitoare de tibieee:D..pentru ca..da din nou..eram toti in shorturi..de vara..lejer :))..deci ne era cam frig asa..si totusi! Am zis sa aerisim putin camera…dupa atatea jocuri de mafia..pana si praful din camera avea ceva dubios in el..poate criminalul era metamorfozat…hm..dubios…eu cred ca Tugu e de vina…sau Sarlatini..nu Gabi:))?..Revenind…in patul de vis-à-vis..unul din criminali dormea ca…un criminal fara constiinta:P langa aia mica..care oricum doarme tot timpul ..v-am mai zis…eh s-a jucat jocul “Cine deschide geamul pierde locul de langa Ancuta” :)) mi l-au fentat pe Bogdan pana la urma..pentru ca ceilalti intriganti practica de mai mult timp smecheriile de genul, probabil..a incercat si el totusi sa-l pacaleasca pe Cretu’ punand-o pe Crisa sa-l strige..dar neah..n-a tinut :)). In urmatoarele 5 min dormeam toti ca niste prunci..in afara de Cretu’..care sforaiaaaaaa..si care a primit mai multe coate si picioare, decat a primit toata viata. Spre dimineata invelitoarea noastra de tibie a ajuns plapuma pentru Fof…si eu am improvizat una din paturile de pe fotoliile care zaceau pe hol.

In alta seara, pentru Cretzu’, un pat destul de confortabil a fost..podeaua…eu l-am ocolit..am zis ca acolo si-a gasit el culcusul :))..noroc ca Teo rationeaza mai mult si l-a trimis inapoi, langa Bogdanel.

 

La multi ani inca o data pentru Ana si Cristi, sa aveti parte numai de carari cu soare:) !

 

De mentionat iesirea la Cascada Cailor..pentru ca pana la urma DAA..am reusit sa ajungem si acolo..ne-am pozat jumatate de ora ca niste dive de Borsa ce suntem:D..a inceput sa si ningaaa..ca in povesti..se intelege de la sine ce a urmat..tot traseul, inapoi. Piedici, inghesuieli, fundboarding si multe altele..suna chiar promitator, stiu. Dar nu cred ca am cazut atat de mult ca pe drumul drept, spre casutza noastra [cuibusori de negri], bine ca avea grija Cristi de noi, sa stam pe doua roti pana la capat :))

 

 

Sa aducem in discutie si prietenul nostrum imaginar din baie, dupa care a asteptat Raluca? :))..eh..asa in treacat…da ma “are si hainele agitate in cui..si e genul care nu raspunde la provocarile celor de afara..e mai tacut asa..cine o fi ba?” :)) Oricine ar fi, suntem respectuosi si asteptam sa iasa..chiar daca nu exista:)) E bine ca Raluca are cei 7 ani de acasa..Teo e mai de la Dalga intra direct :))..daca avea fata nevoie..persoana imaginara se simte si pleaca..daca era chiar criminalul?..hm…..poate aflam in 2010.

Poate avea omu’de dat un fax mai lung, o chestiune de viata si moarte.

Tre’ sa zic 2-3 vorbe si despre patul aterizat in bucatarie..un fel de servire la domiciliu..deh daca acolo era TV-u:)) concertu’ din Vienaaaaaa aaaaa..daca tvu nu vine la pat vine patu la tv..mi se pare fair enough 😛

Exista de asemenea si drojdieri care se trezesc in miez de noapte, in acelasi timp, tanjind dupa o sticla cu apa:))

S-au intamplat prea multe chestii..dar stiu ca cireasa de pe tort a fost plecarea…in special partea in care cele trei ti-ti-uri au plecat spre Ploiesti lasandu-ne un frigider plin de mancareeeeeeeeeee..si cand zic mancare..ma refer la..MANCARE..halci intregi de carne, casolete pline cu pui, porc, vita, berze, strutzi si alte vietuitoare :))..dupa ce cu o seara inainte ne inghesuiseram 22 de insi pe o cratita de mamaliga si pe tochitura Crisei…din care lui Andrei nu i-a mai ramas decat un peu de sos :))..am ramas socati..aa si dupa ce 6 zile toti au mancat numai salam, branza topita, cascaval si portocale..surprais :)) Ne-am “ospatuit” si noi cat am putut ..dar cat sa suporte si bietile burti..ca mancam si faceam “nu mai pot, dar hai inca o halca” :)))..mancare nu mai era aranjata pe orizontala..ci se facuse un maldar..o piramida gastronomica:))..ah am uitat de peste..si peste:))

 

Si piesa de rezistenta..torul cu portocaleeeee….mai mult portocale pentru Teo, mai multe piscoturi pentru mine…si cam juma’ de tort pentru Cretzu’:))…

 

PS: Mama lui Soso face torturi geniale, nota 10276387476547 :X..stiu ca toti sunteti familiarizati cu ele, dar la mine a fost prima degustareeeee:X..tiramisuuuuuuu 🙂

  

In viata mea nu credeem ca o sa mananc vreodata..ATATA MANCARE…la sfarsitul sfintei mese..am tras si o concluzie…profunda..care a venit din adancul stomacului/plamanilor..cum vreti voi sa-i spuneti…dar a fost una de oameni satui..:))..A mers la suflet apoi un 3 in 1 si un somn..ma rog tentative..ca n-am avut loc de hiene..si de “ciugulitoarele” de Maria [care mi-a facut BURU-BURU la bultica] si Teo..Chestia este caaa inainte sa ma duc sa dorm putin..pusesem cu Crisa ceva mancare deoparte si pentru tren..am zis ca restul lasam in frigider..n-are rost sa caram atata..zis si facut..cand m-am trezit…erau vreo 4 sacosi in plus :))..”Ba v-ati tampit?” Cine mananca toate asteaaa?..”Ba tu sa taci..drumul e lung, mai trece o statie, mai bagi o halca”..Ok ok..m-am conformat din nou :))..Nu te pui cu fomistii casei 😛

 

Ne vine si microbuzul, acelasi care ne-a si adus. Da..Fof  bea sampanie trezita de 3 zile..da-i ca merge..gal gal gal :P…ceilalti sunt solidari ca intotdeauna…radeti tot baa, nu mai lasati nimic, cine stie cand mai vedeti atata bautura fina :)) In oras ne si gasim o denumire a vagonului-restaurant care urmeaza sa se deschida..si anume KLC !!!! Foarte tare..deci oamenii de acolo au un KFC wanna-be, eh am improvizat si noi unul mobil:)): KAIZER, LEBAR & CARNATI  a.k.a. KLCeee :)) Inovatori aghen. Cu casoletele lui Cretzu’,  halcile de carne, cutitul “imprumutat” de la doamna gazda, Goofy si desertul miez – chec, cozonac- am avut parte de un adevarat festin in trenuri. Stai..au fost mai multe..dar pe cel de la 2 noaptea..ups..l-am ratat..negrii mei dorm dusi :P..oricum..cert e ca…inca n-am reusit sa pun gura pe carne, de cand m-am intor in Bucuresti…si cat iubeam eu snitelele de pui facute de mama…cand am ajuns acasa si le-am vazut in frigider..nu stiam cum sa ajung mai repede la pat sa ma culc..sa uit de ele :))) Halcile de carne ramase au zacut vreo doua zile in acelasi ghiozdan, in the same spot…didn’t touched it..couldn’t :-&..ma inteleg eu :))

 

Apropo de tren, bineinteles ca planurile de acasa nu se vor potrivi niciodata cu cele din…tren :)) Eu si Teo aveam belete la un tren, am ajuns sa luam altul..pentru ca doar n-o suportam pe ea douasprezece ore + dileiuri. Cu pasi mici totu’ devine palpiteiting..si totusi dai de nasi intelegatori..Buna dimineata mama a sosit acceleratul de la Cluj..pierzi legatura Cluj-Bucuresti dar pun astia anexe special pentru tine la urmatorul tren…miroase a ora 12 :X dar noi avem festinul in sacose :))

 

E destul de faina viata cred eu..si altii…Fuse un sejur de vis ..Maramures, plai inzapezit, sa ne regasim si cu alte ocazii 🙂

 

Ca ultima chestie, multe multe multumiri Andrei, care  a fost o adevarata mama pentru toti negrii si baietilor care au stat in frigutz ca sa ne faca noua gratar, 2 zile la rand :P.

Bogdan si Fof au infiintat FSG – Frontul Salvarii Gratarelor ADICA oricand exista o calamitate, dezastru natural, pericol de moarte, incendiu, EI salveaza gratarul” tarararam taraaam supeeeeer-grataristi…DAR…apoi s-au imbatat mai tare, si-au dat seama ca nu reusesc sa faca fatza si au constituit rapid AGGA – Adunarea Generala a Gratangiilor Amatori..concluziile le trageti singuri:))..dar gratarul fuse bun :))

Multumesc intregii gashti ca e calduroasa si primitoare. Sunteti cu totii niste oameni aparte si speciali 🙂 si pot sa spun, din suflet ca ma simt foarte bine cu voi si ca-mi sunteti dragi rau.

si totusi..de ce am racit ma? poate pentru ca ieseam in tricou si short la – ceva graduletze ca sa fumez..posibil..nu mai tin minte foarte bine [acum sariti cu totii „heyy da’tu nu esti fumatoare” – stiu, stiu, dar mai stiu eu pe cinevaaa hahaaa..si mai am datorie cateva tigari:P]..dar…nu am cheeeeeeef aaaaziiiii nu am cheeeeef aziiiiiii [sa-i aud si pe Jeleu si Sarlatini:P]

 

Off topic: Ex-Montaniardu’ multumeste Pasilor mici mici si pentru pasta de dinti si sapunul donat la trofeul FDC, in Ciucas:)) si pentru ca ne-ati desfacut pateul. Hai ca sunteti de treaba voi asa…

 

 

De spus ar fi mult mai multe…dar amintirile raman in minte..in suflet…in priviri..in poze..:P..in buzunare si in rucsaci.

 

Pai….cam atat..LA MULTI ANI dears si un 2009 plin cu soare, cu vise implinite, cu sperante cu prieteni adevarati si cu multa iubire.

si daca e ma Ancuta criminalul?…nu ma..nu joaca ea niciodata asa bine :)))))