Dear Jon Krakauer,

Here’s the thing.

Romanians say that if you have the hiccups, it means someone is talking or thinking about you. I hope yours were endless, because I thought about you a lot.

You missed some awesome days here in Bucharest. I don’t know if you heard anything about our country, but you must keep in mind that a small team of great journalists are printing a narrative magazine each three months, called Decât o Revistă.
Yesterday we ended the second edition of The Power of Storytelling conference. I’m still amased by the great people I had the chance to meet. The kind and wonderful Jacqui Banaszynski (she was here last year too) told us „stories will survive as long as human race does”. Flip-flop Chris Jones says: “imagine you’re a cop, in the rain and there are tigers in the trees. That can’t be a bad story.” Then he has “story bonners”. Do you think that Jones’ article was better than GQ’s? I sure do. Great Walt Harrington, who is like a Santa Claus of journalism. Always has a big bag full of great words and advices. I loved this one the most: “if your mother says she loves you, check that out.” Mike Sager always carries around a backpack. What do you thing it’s inside? Reporter’s gear? Books? Something else? I’ll ask him tomorrow and get back to you. Whatever it is, we’re sure that he “doesn’t make shit up, he just reports it”. Starlee Kine turns her personal experiences into great audio for This American Life. I was also thinking to write more about my personal experiences, even if I’m only 23. Pat Walters produces for RadioLab great stories and endings that make me wonder.The last one was about this guy that lies about writing books, keeps a mysterious life and doesn’t always answer his phonecalls. He was found dead. You should listen to that episode – or maybe you already did. Alex Tizon loved it here so much last year at the conference that he decided to come this year too. Tuesday he’s leaving with Jacqui to visit Transylvania. You would love it there, and all the villages and the mountains! Evan Ratliff, although humble, knows a lot about how the futue media should look like and Travis Fox makes good documentaries. And he speaks Romanian, because he studied at Sibiu, a lovely city of ours. How cool is that?
Don’t tell me this line-up isn’t great.
They were all in our little newsroom, which is actually an apartment at the 6th floor of an old building, with two balconies, two bathrooms, a kitchen were we actualy cook (well..not me) and a little cosy room with six desks. And a floor that creeks. We have posters of our previous covers and ideas written on our whiteboard or on flipchart pages taped on our meeting room walls (yes, we have that too).
All nine of them were sitting on the balcony last Thursday, drinking wine and talking about life, about narrative surviving or not in our country, about the moon having a diferent colour here (Starlee). They ate slănină and drank burning pălincă, a romanian treat that we’ll serve you too when you come here. They were all amased (Jones the most) that we actually read their stuff. Well, we grow like reporters and editors through your stories. Because people don’t realy understand yet what we’re trying to do here and why narrative journalism is awesome. And we don’t have a lot of stories like the ones you guys do. So yeah, we read you and we’ll continue doing that, so stop being surprised 🙂 I dream of being like you, with my voice, of course, but writing about mountains? That’s the dream.
One by one, we were sitting inside and looking at them, speechless, making lots of pictures, as if they were a bunch of noisy weirdos. They’re not weirdos, it’s just that we know we won’t see them again so soon. At least not all of them.
And I was a part of this story and nobody can change that. But you were there too, in my head. You were sitting an a corner, taking notes on everyone, checking out the magazines with your frowing face and your grey hair and beard. You were wearing a Mountain Hardwear jacket because you didn’t knew Romania was so hot in October.
I would have loved to come near you and ask you hundred of questions. I would have asked you about Three cups of deceit. About how you took off Mortenson’s mask, step by step, from the beginning. How do you do that when a certain friendship is in the middle. I guess reporting always comes first. How was it for you to write about Chris McCandless, getting back on his trail. How many interviews did you do for cetain details. How is Sean Penn like? I would have asked you about the times you worked as a carpenter and as a fisherman to afford climbing. How do your first drafts look like? Do you fight a lot with your editor? Are you stubborn? – because you sure look that way. When do you write, where, what do you hate most? I would listen to you two days in a row talking about mormons, even though there aren’t any mountains involved. Do you feel old and tired? What keeps you alive in journalism? The people, the drama, the writing, the endless traveling? What else do you know doing, besides writing great books. What are your fears?

But I settled down and I just drank a glass of wine for you, smiling. Do you like red or white? Or you don’t like it at all? I think there are more chances for you to visit Romania than for me the US for now. So, if you get to read these words, please note that you have a big fan in Bucharest, Romania, that can’t wait to walk with you on mountains and share food with you. If somehow, through the super-powers of my favourite people from Decât o Revistă, this line-up was possible, now I have the hope that we could meet someday.

These guys talked a lot about luck and how luck can change everything. But I think for luck to find you, you have to work too. Soo..I am going to work. I will stalk you with annoying emails full of dumb questions, after I find out your personal address – until you understand that you must come to Romania.

So cheers and long live narrative stories.

With deep admiration,

Anca from Romania

Foto de Gabriela Maria Puscasiu

Într-o zi o să mă fac brează

Un eseu personal

Anul trecut pe vremea asta, învățam să scriu primul meu eseu personal, la cursul de jurnalism al lui Cristi Lupșa. Tot atunci am descoperit fascinația drafturilor, a editării cu trackchanges. Nu știu de ce nu l-am publicat până acum, dar vineri seară, pe când stăteam cu DoRuleții la masă, mi-am adus aminte prin ce drame am trecut eu inainte de a intra la FJSC. Apoi am ajuns acasă și am găsit o minge de oină lângă cuierul de la intrare (lămuriri mai jos)

V-am decupat o bucățică din feedbackul dat de Cristi atunci pentru primul draft, pentru că mi-e drag. Textul postat aici e un draft 2 jumate, poate și trei sferturi, pentru că n-am vrut să schimbi mici detalii, doar așa, pentru că aici îmi permit.

”Anca,

Îmi place ce ai ales: e mic, punctual, personal, dar ne vorbeşte tuturor despre teama că într-o zi vom rămâne pe dinafară. Ba mai mult, ne aduce aminte că dacă ai oameni lângă tine, s-ar putea ca momentele astea să treacă mai uşor.
Textul curge bine, are fluenţă şi cred că şi construcţia structurii e suficient de solidă. Cea mai eficientă formă a unei poveşti are în centru un personaj care întâmpină o problemă pe care trebuie s-o rezolve până cade cortina la final. Exact ce se întâmplă şi aici.
În primul rând, trebuie să faci curat printre paragrafe – e o vorbă care spune: „taie mare, apoi taie mic”. Adică nu începe prin a scoate cuvinte, ci prin a scoate propoziţii întregi.
Ce aş mai vâna în locul tău sunt comentariile şi momentele retorice. Astea se desfăşoară în capul tău, e mai degrabă „spus” decât „arătat” şi riscă să ţină cititorul la distanţă. Adică: „Chiar îmi plăcea istoria, dar n-am avut cum să mă pun cu sistemul”. Sau: „Dar eu ce-am?”. Sau: „Cum o s-apar la dânsa acasă, să-i spun că am dat numai rateuri?” Astea sunt întrebări pe care vrei să ni le punem noi. Tu degeaba te întrebi pe tine în text. Asta o faci în jurnal. Aici spui o poveste şi creezi tensiune sugerând aceste întrebări.
Greul a trecut. Draftul 2 e o şansă să cunoşti fiecare colţişor al textului tău, să-l netezeşti pentru ca apoi, într-un final, să-i poţi adauga şi nişte efecte speciale.”
(Cristi Lupșa)

Într-o zi o să mă fac brează

Stăteam pe treptele de la intrarea în Facultatea de Istorie din centrul Bucureștiului. Îmi ţineam capul în palme şi plângeam în hohote. Era sfârşitul lunii iulie, în 2008 și totodată sfârșitul lumii pentru mine. Eşuasem nu o dată, ci de trei ori într-o săptămână și credeam că o să fiu o vânzătoare toată viaţa. Picasem cu brio examenele pentru două specializări la Facultatea de Litere iar cu câteva zile înainte îmi fusese respins dosarul şi la Facultatea de Istorie.

Soarele mă ardea pe ceafă, iar claxoanele maşinilor încolonate ca la un cortegiu funerar nu se mai opreau. Parcă se pregăteau să-mi înmormânteze orice urmă de speranţă. În stânga mea s-a aşezat Mihai, care m-a luat în braţe şi m-a lăsat să-i murdăresc tricoul cu rimel. L-am cunoscut la bac – unde am dat examenele cu cei din Liceul ”Dinu Lipatti”. Amândoi dădeam examen la istorie şi ne-am împrietenit pe hol, în timp ce aşteptam subiectele; apoi pe Hi5. E înalt, brunet, cu ochi căprui şi cu cioc, vorbeşte calm şi cântă la fagot. Îl iubim amândoi pe Amza Pellea în rolul lui Mihai Viteazul.

Livia, care stătea în dreapta mea, mă mângâia, reţinută, pe spate. Mi-e prietenă bună şi fostă colegă de liceu. Am făcut meditaţii la gramatică împreună, câteva luni înainte de bac şi am dat aceleaşi examene. Ea a intrat la Studii Europene, la buget. Mihai la Conservator. Nico – o altă prietenă – a reuşit la UNATC, Alex, iubitul ei, la Drept. Nu puteam să mă bucur pe deplin pentru prietenii mei.

Nici unul dintre ei nu îndrăznea să-mi spună nimic. Oricum ar fi încercat să mă încurajeze, tot negru vedeam în faţa ochilor. Într-un final, Mihai m-a obligat să mă uit la el şi mi-a spus că, dacă n-am intrat la nici una dintre facultăţile astea, înseamnă că nu erau pentru mine. M-am uitat foarte urât la el.

Cel mai greu mi-a fost să-i dai veştile profei mele de gramatică, acea a doua mamă a mea. Nici nu se gândea că o să întâmpin vreo problemă.

Nu ştiam ce vreau, dar m-ar fi liniştit gândul că sunt studentă, undeva. Poate mai mult pe mama.

Cu ceva luni înainte de bac eram hotărâtă să dau la Academia de Poliţie. Reuşise ea să mă convingă că aş ieşi cu un post sigur de acolo – mai ales că lucra și ea în cadrul MAI – şi că salariile sunt bune. Cochetam cu ideea asta pentru că mi-ar fi plăcut să mă mut de acasă. Deja îmi imaginam tot felul de aventuri cu mine în prim plan, ca cele din serialul „Academia de Poliţie”. Ca fată, aş fi fost în centrul atenţiei. Mă vedeam în uniformă, defilând la parade şi ceremonii. Pentru asta începusem să fac iniţial meditaţii la gramatică. Însă planurile mi-au fost date peste cap, o dată cu turele pe care le alergam în Parcul Tineretului. Mă dureau rău gleznele de fiecare dată când parcurgeam mai mult de două. Eram speriată. După o lună cu mult Bengay, prin martie, mi-am făcut curaj şi m-am dus la doctor. Aveam un semi-platfus care îmi cauza durerile. Ar fi scris respins pe fruntea mea încă de la examenul medical. Nici flotări nu reușeam să fac și nici mingea de oină n-o aruncam mai departe de doi metri.

Am început să mă gândesc spre ce alte facultăţi cu examen la gramatică puteam să mă orientez. Nu trebuia să „irosesc” pregătirile făcute, o aud încă pe mama insinuându-mi.

Mă întrebam unde mi-o fi locul și îmi aminteam de tiparul pauzelor dintr-a XII-a, când ne strângeam toți într-un colț al clasei și vorbeam ori despre sex, ori despre admiteri la facultăți. Stăteam turcește pe banca a treia de la perete, rezemată de el și mâzgăleam aiurea la sfârșitul unui caiet. Când îmi venea rândul, tot colegii mei îmi făceau planuri, pe o singură voce. ”La jurnalism trebuie să dai tu. Ai talent”.

Acea admitere, acea ultimă șansă de a mă integra undeva era toamna. Însă examenele pe care abia le picasem m-au desfiinţat complet. Eram sictirită şi pesimistă.

Mihai râdea de mine şi mă asigura senin că o să iau examenul. Iar m-am uitat urât la el. „Unde citeşti tu asta?”, îl întrebam pe aceleaşi trepte de la Universitate, cu nasu-n şerveţele. Aşa „simţea” şi nu m-a lăsat în pace. M-a obligat să redactez un „proces verbal” prin care îi cedam „50% din grijile şi din stresul meu inutil, cu privire la examenul care va avea loc pe 8 septembrie 2008. ”Întrucât geniul meu îi va onora cu prezenţa în sala de concurs, nu ar fi în interesul lor să mă piardă. Am fost respinsă la celelate facultăţi pentru că sunt prea bună pentru ei şi pentru că i-aş fi eclipsat pe toţi”, scria în document. ”Oricare va fi rezultatul examenului, grijile şi ridurile s-au micşorat cu 50%, iar viaţa merge înainte. Cad, mă ridic, mă julesc, mă bandajez. – 29 iulie 2008, ora 1.31.”

Nu ştiam să explic dacă, sau de ce voiam să intru la Jurnalism. N-am avut niciodată în buzunar placa „vreau să fiu prezentatoare TV” și nici nu înțelegeam noțiunea de ”talent”. Scriam româneşte în ciuda examenelor picate, aveam o anumită imaginaţie şi cursivitate în exprimare şi citeam beletristică. Mai aveam de pierdut doar alte două sute de lei pentru taxa de admitere.

Până-n septembrie nici nu m-am agitat. Mama mă-ntreba zilnic de ce-mi arde doar de plecări şi nu mă pregătesc pentru examen. Dădeam din umeri. Singurul meu antrenament a constat în citirea câtorva romane şi 2-3 texte publicate pe forum-ul facultăţii, pe care mai corectau studenţii mai mari. Am reţinut că trebuie să divorţez de neologisme și gerunzii. În weekend-ul dinaintea admiterii bălăuream prin munţi, undeva pe o vale alpină din Bucegi.

Luni dimineaţă, pe 8 septembrie, m-am prezentat la Facultatea de Electronică de la Leu, pentru examenul de „creativitate şi expresivitate”. Mama era convinsă că o să am o zi norocoasă pentru că mă cheamă Maria. O verișoară de-a profei mele îmi ghicise în cărți că o să am o bucurie într-o zi mare și că o să am de-a face cu o instituție de stat în curând. Dar am ieşit din sala politehnistă demoralizată, convinsă că mi-au ieşit prost toate cele trei subiecte, că am schimbat pixurile şi vor considera că e semn, că am greşit sigur acolo şi dincolo.

Pe 13 septembrie, după 00:00 se publicau rezultatele. Nu m-am strofocat să stau trează. Am deschis dimineaţa calculatorul, înainte să plec la muncă şi am găsit lista minunată. Am citit-o de două ori, de la cei respinşi până la cei admişi la taxă. Nu mă găseam, dar când am dat lista spre început, eram a 17-a. Am ţopăit o oră în faţa oglinzii de pe hol, pe cea mai stupidă melodie pe care o ştiam: imnul FJSC. Foloseam tubul de fixativ pe post de microfon, închideam ochii şi gesticulam intens cu mâna liberă, ca o adevărată „cântătoare”. Holul casei mele devenise scena de la Eurovision. Nu conta cât de ridicol era, conta că aveam dreptul să-l cânt.

Am plecat spre Tonka Jeans, magazinul de haine de pe bulevardul Magheru, la care lucram de la începutul verii şi am zâmbit tâmp fiecărui client. La scurt timp, au venit Mihai şi Livia. M-au luat în braţe şi m-au furat în pauza de masă. Ea mi-a înmânat un carton duplex pe care scria mare, cu litere de tipar colorate în roşu şi albastru: „Felicitări! Ţi-am zis noi!”, iar el mi-a dat o sticlă cu şampanie şi „tratatul” pe care-l încheiasem în luna iulie, de care uitasem complet. În josul paginii scria „pentru cea mai brează studentă”.

Anca Iosif

Despre aspiraţii şi poveşti

Jacqui Banaszynski şi jurnalismul narativ

Nu a devenit sportivă, nici pilot de avion sau architect, cum şi-ar fi dorit în adolescenţă, pentru că sistemul nu-i permitea. Jacqui Banaszynski, jurnalistă cu peste 30 de ani experienţă în domeniu, a început să scrie la ziarul liceului, deşi nu asta se vedea făcând şi în viitor. M-a făcut  să înţeleg că obstacolele care-ţi stau în calea viselor, nu trebuie să te doboare. Întotdeauna te poti reorienta, îţi poţi da seama că nu-ţi cunoşti dorinţele cu adevărat. Poţi deveni foarte bun, chiar cel care face  o diferenţă în domeniul spre care te-ai îndreptat. Până la urmă, asta ne dorim cu toţii, sau cel puţin, o mare parte dintre noi. Să ne separăm de masă prin ceva. Să influenţăm cumva ceva, pe cineva, cândva, undeva. Cine ştie ce o să realizez la anu’, când termin FJSC-ul. O să vreau să devin un pirat periculos 🙂

“I started looking for those stories without knowing it”, ne-a mărturisit Jacqui.

Am băgat la cutiuţă multe chestii mişto după conferinţa de miercuri, dar vă fac un sumar:

Prima condiţie pentru a scrie o poveste buna este să fii acolo, în mijlocul acţiunii, şi cum bine a mai spus ea, “whoever owns the story, owns the truth”. Întotdeauna trebuie sa spui adevărul. Să spunem că e prima poruncă şi cea mai importanta a “jurnologului” (decalogul jurnalistilor..nu mă întrebaţi de celelalte nouă, că n-am făcut un top încă, deşi ar mai fi câteva care l-ar putea completa).

De fiecare dată când scrii despre ceva sau cineva, trebuie să te intrebi dacă articolul tău va ajuta pe cineva. Va avea vreo relevanţă? Poate jurnalismul narativ nu va revoluţiona o lume întreagă, dar dacă povestea pe care tu o transmiţi a spus ceva cuiva, dacă cineva s-a identificat cu acele paragrafe sau dacă o persoană a decis să schimbe ceva după ce a citit ce ai scris tu, atunci ai schimbat şi tu ceva, implicit. Iar pe lângă satisfacţiile morale, mai pot veni şi cele materiale, cum ar fi câştigarea unu premiu Pulitzer, cum a luat Jacqui pentru articolul “AIDS in the Heartland”(http://rpp.missouri.edu/pdf/Banaszynski.pdf ). Hei, asta nu înseamnă ca o să producem premii Pulitzer pe bandă rulantă, dar putem să fim perfecţionişti. Să încercăm să facem treabă din ce în ce mai bună.

Am înţeles că pentru a scrie o poveste bună e nevoie de multă răbdare, trebuie să investeşti mult timp pentriu ca rezultatul să fie calitativ. Persoanele despre care scrii trebuie să ajungă sa te cunoască, să capete încredere în tine. De aceea putem vorbi de luni, sau chiar ani de zile, depinzând de circumstanţe şi de cât de mult îţi doreşti să scrii despre acel “ceva”. Priorităţile ţi se schimbă o bună perioadă. Cum îi convingi să te lase să te strecori în vieţile lor, cum le explici ce vrei de la ei? Din păcate n-o să se inventeze niciodată un manual pentru aşa ceva..cred, pentru că totul diferă de la om la om, diferă în funcţie de argumentele pe care i le aduci omului, de diplomaţie, depinde dacă ai nimerit în momentul potrivit sau l-ai prins nervos şi pus pe ceartă, depinde de ideile preconcepute, dacă există.

Oamenii tind să-şi mărturisească lucruri pe care nici apropiaţii lor nu le cunosc. Petrecând timp împreună şi totuşi ştiind că există bariera aceea a profesiei care te-a adus acolo iniţial, vei observa ca oamenii vor vorbi mai uşor. Nu trebuie să pierzi din vedere însă, faptul că iţi faci doar meseria. Nu eşti prietenul cel mai bun al subiectului, chiar dacă ai petrecut câteva luni bune cu el.

Despre jurnalismul narativ, despre oameni şi poveştile din spatele lor sunt multe de spus şi de învăţat, însă am plecat de la conferinţă cu o bucăţică din experienţele lui Jacqui şi-mi pare atât de bine că am participat. Aş mai fi stat două ore, dar timpul este un duşman ce nu poate fi exterminat.

Jacqui Banaszynski:

“The best way of helping people understand data, is by putting data in context”.

“you tell a story and people start thinking about their stories.”

Mulţumim echipelor DoR şi CROS că ne-au adus-o pe Jacqui 🙂