V e de la vale. V e de la viaţă

Valea-Mălinului-nu-atât-de-tehnic-descrisă

„Am uitat, mai mergem mâine sâmbătă la munte?”. Aşa suna mesajul pe care l-am primit joi noapte de la Andrei. Răspunsul? Normal că mergem, am spus că facem o vale înaine să înceapă facultatea, înainte ca stâncile să treacă la colecţia de iarnă. Astfel se dau câteva telefoane, se încropeşte o echipă – miez, clogic – alcătuită  din trei dive de văi – eu, Denisa, Teo – şi Andrei. O dată-n plus, este el cu fetele. Astfel, am coincis să ne întâlnim sâmbătă dimineaţă, la şasă. Piaţa Unirii încă doarme. Suntem noi tipele (punctuale toate, wow), vreo doi boschetari şi r.e.b.u. Urmează bineînţeles momentul cafeluţa şi ţigara de la prima oră. Avem timp, pentru că Andrei, care stă cel mai aproape (Tineretului), întârzie ca întotdeauna.

Ajungem în Buşteni pe la 9 şi un pic, după un drum plin de polemici şi dileme: „hai în Crai”, „ba nu, rămânem în Bucegi”, „hai să fim tupeişti, să ajungem în Făgăraş”, „ştiu eu în Crai nişte nemarcate faine..dar nu p-alea pe care le ştiu toţi, sunt dublu nemarcate”, zise Andrei senin, cu o strălucire malefică-n privire. Astfel, concluzia a fost luată. Rămânem la planul iniţial. Valea Mălinului. Plus că tot el susţine că norii de Bucegi sunt mai miloşi decât cei de Crai – şi da, se anunţaseră unii grei de tot! Ne pufneşte râsul. Da , suntem mai puţin expuşi.

Mai avem de cumpărat câte ceva de-ale gurii, aşa că suntem snobi şi oprim cu maşina fix în buza magazinului. Într-un final, ne încadrăm pe minunatul drum care duce spre Gura Diham şi parcăm fix lângă primul copac marcat cu bandă galbenă. Exagerez, dar nici mult nu mai aveam. Refuzăm să ieşim din maşină. E friiig! Am văzut Bucegii, putem să ne-ntoarcem acasă. De fapt, de ce vrem să urcăm? Vorba multă , sărăcia muntelui. Ne mobilizăm într-un final, după ce pantofara de mine renunţă cu greu la teneşii dragi, în favoarea bocancilor.

E frig, dar suntem fericiţi că nu plouă. Şi nici n-o să..pentru că formula asta magică – sau o parte din ea – ne-a adus vreme bună şi cu alte ocazii ( Făgăraş, V. Morarului ).

Începem urcarea agale, până-n Poiana Coştilei, pe bandă galbenă de Valea Cerbului. Povestim, ne amintim vrute şi nevrute, mai gâfâim un pic pnetru că detestăm partea asta cu „până la intrarea pe Valea Mălinului mai mâncăm o pâine”. Cu tonţii suntem bine şi voioşi. Mai puţin Denisa, care pare cam crispată şi se opreşte destul de des pe traseu. Probabil vrea ca şi cei din urma noastră să simPtă ca ea a trecut pe acolo.

Părţii următoare a traseului nu-i rezerv decât un paragraf mic din RT-ul aici de faţă, pentru că nu mi-a plăcut deloc. Vorbim de o urcare pieptiş, de aproximativ 30 min, „tapiţată” cu pământ moale şi umed, copaci căzuţi şi crengi cam firave pentru a te putea ajuta de ele. Pe alocuri avem însă, trepte formate din rădăcinile arborilor. Şi da Teo, am mers mai mult în patru labe pentru că talpa bocancilor mei nu prea se mai pupă cu noţiunea de „aderenţă”, aşa că ciocul mic! Iată însă şi versiunea lui Cristea, care le ştie el pe toate: ”Din punctul în care poteca Munticelului iese în Poiana Coştilei, ne îndreptăm către primul stîlp de marcaj. De aici spre V (în stînga potecii) un intrînd al poienii, acoperit pe alocuri cu stînci, indica locul în care Vîlcelul Poieniţei, foarte slab definit în această zonă, pătrunde în Poiana Coştilei. Părăsind această poiană urmăm prin pădure hăţaşul ce însoţeşte un timp Vîlcelul Poieniţei, trecem după cca 20 min printr-un horn foarte deschis şi pămîntos, acoperit de stînci şi arbori prăbuşiţi, denumit ,,Hornul cu Urzici”.

După ce se termină super – panta – prostului, dăm de un tobogan. Ce, nu ştiaţi că au aştia aşa ceva în Bucegi? Noroc cu reclama slabă, că altfel, Aqua Magic ar da faliment. Zărim deci, toboganul numit Hornul Pământos, pe care il vom coborî ca să putem intra pe firul văii. Acelaşi nene Cristea mai spune că “pe aceeaşi creastă, către stânga (cum privim spre V. Mălinului), o treaptă de conglomerate de cca 8 m înălţime, denumită Hornul Mic de la Scară, coboară la confluenţa V. Colţilcr cu V. Mălinului.“. Însă ne e lene să mai urcăm. Coborâm pe toboganul pământos. Despre horn nu pot spune decât că mi-a plăcut la nebunie! A fost ca trailerul unui film foarte bun, un preview la ce vom vedea/ călca/ căţăra/ dezcăţăra în următoarele câteva (mai multe) ore.

În sfârşit, vine momentul mult aşteptat. Fericire, entuziasm, ţopăială, contemplare, ochi mari şi zâmbet de proastă – care n-apare decât atunci eşti îndrăgostiţă, nu? E şi cazul meu. Sunt îndrăgostită până peste cap de văile alpine din Bucegi şi nu mai avusesem de mult un “date” cu una dintre ele. Se pare că stâncile care nu se văd, se iubesc mai mult şi mai mult!

Nu vreau nici măcar să încerc să încropesc o descriere tehnică a traseului. Oricum nu va merge nimeni pe Valea Mălinului cu notiţele mele în rucsac. În cazul în care cineva ar face astfel de greşeală catastrofalăi, ar risca să ajungă în alt masiv. Da, sunt senilă. Senilă, dar iubită. E de ajuns că Andrei ne scoate întotdeauna din bucluc. Printr-un boschete sau altul, dar ajungem cu bine în sânul civilizaţiei. De-asta, este singurul în care am încredere deplină când vine vorba de Bucegi.  Când nu ştiu dacă să fac stânga sau dreapta, sau dacă mai sunt încă pe valea care trebuie, sau dacă singurul meu reper este o stâncă “cu formă ciudată”, am pe cine să sun. Avem GPS uman pă vale, deci îmi permit să fiu aeriană (nu că n-aş fi tot timpul). Zâmbesc tot traseul şi mă pierd odată cu privirea mea dezorientată. Concluzie, pentru descriere amănunţită şi tehnică a traseului, check with Cristea or Kargel.

Eu nu pot decât să-mi las sufletul puţin liber, să vorbească. Şi să vă spună ce? Oricum cuvintele nu pot descrie starea mea de spirit după fiecare stâncă pe care o traversam cu bocancii. Mă repet. Am fost fericită, cum n-am mai fost de mult timp. UNELE  SUNT  FERICITE  CÂND  FAC  SHOPPING. EU SUNT FERICITĂ  CÂND  FAC  RAMONAJ ! Fericită şi din ce în ce mai mică. Înaintam un pas (Denisa şi Teo făceau zece), mă uitam la ce las în urmă şi mă simţeam neajutorată, dar mândră. Priveam de la înălţime, aveam cu totul altă perspectivă. Apoi mă întorceam, şi îmi dădeam seama că mai am mult de urcat. Ajunsesem abia la jumătatea drumului. Totul depindea de ce alegeam să privesc. Ce am parcurs până atunci, sau cât mai am de parcurs. În capul meu se conturează, fără voia mea, tot soiul de comparaţii între o vale alpină şi viaţa în sine. Aţi fi surprinşi câte asemănări există, dar asta poate o să povestim la o bere, cândva. Până atunci, vreau doar să pomenesc prima săritoare: ”înaltă de cca 15 m, surplombată de un mare bloc. Urmînd prin dreapta o fisură, care deşi lipsită de prize poate fi escaladată cu uşurinţă. Remarcăm că stilul jemanfişist – dă-i că merge, nu este de ieri de azi, ci are o întreagă istorie în spate. E perete spălat? Ce contează, dă-i înainte! Ai acolo o priză pentru unghia şasă. Stai, aşa e, ai doar cinci degete. Găsim pe fisură o coardă, cu noduri gata făcute, ca să-ţi poţi bloca mâna cu uşurinţă , să nu aluneci. Probabil că este o coardă de pe vremea dinozaurilor, însă pe mine m-a ajutat mult şi le foarte mulţumesc celor care au lăsat-o acolo. Andrei bineînţeles că a ales să urce prin fereastră, pentru că e suplu şi mătăsos :)) Fiţoasele nu discută decât cu anourile. Fac mişto de ele când rămân suspendate cu burta pe stâncă, cu mâinile încolăite pe ea şi cu picioarele în aer!!Haa. Merci tati pentru că am craci lungi :))

Facem pauză de masă. Masa este stânca însăşi. Clasic.

Într-un cuvânt, Valea Mălinului este splendidă. Este un amalgam de stânci massive şi pietricele pe care patinezi, prize pentru degetele mici dar şi pentru ambele mâini, ferestre pentru cei supli şi căi ocolitoare. Este plină de viaţă, ba mai mult, este fix ca viaţa, după cum spuneam şi mai sus. Împrevizibilă şi înşelătoare. Dacă de la depărtare vedeai ditai săritoarea, de îndată ce te apropiai, realizai că de fapt e bulevard. În schimb, porţiunile care păreau simple de departe, au fost cele care devenau dificile pe măsură ce te apropiai. Dar să nu intrăm acum în polemici privind contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Ideea e că viaţa este înşelătoare, dar la fel şi văile.

PS: Denisa e crispată-n continuare.

Ne-am întristat când am văzut o capră neagră moartă pe vale. Eu nu credeam că fiinţele astea pot muri, la un moment dat. Eram convinsă că au viaţă veşnică, la cum zburdă pe toate vâlcelele. Dar se pare că nu, înc-o iluzie dărâmată…of.

La un moment dat virăm brusc la dreapta. S-a terminat valea. Eu vroiam să mai înaintez, dar nu m-au lăsat. True story…că vale mai era un pic 😀 Şi ieşim în Brâul Mare al Coştileeei, nu înainte, însă, de a fi puţin cu morcovelul puţin. Îngrediente? Stâncă udă şi rece, bocanci care alunecă pe dânsa, mâini îngheţate şi hău-căcălău. Clasic. Avem mici ferestre în care vedem câte ceva. Suntem în ceaţă, la propriu. E genial. Ne simţim de parcă am fi suspendaţi undeva, într-o altă lume. Păşim încet, dar sigur. Urmează o mare jnepeneală – session, după care Andrei, bineînţeles, ştie o scurtătură. Îmi amintesc doar că am ajuns  pe lângă firul Văii Priponului. Am şi intrat foarte puţin pe vale, la un moment dat, dar o saritoare mare şi urâtă ne-a obligat să ne întoarcem la boschetărit şi ocolit pe un brâuleţ paralel. Trecem de bordeiul stânii din Valea Priponului.

Urmează un mini-training despre metodele de abordare a ursului. Am concluzionat că cea mai bună e următoarea:”cine-i mai pufos pe lume?”

Ne reîntoarcem la banda noastră galbenă, coborâm a suta oară Valea Cerbului , dar era traseul care ne lăsa înapoi lângă maşinuţă. Era ideal! Dar să vedeţi, scumpul nostru Andrei mai ştie “o scurtătură”. Mai aveam jumătate de oră până-n Buşteni, dar el ne păcăleşte că ştie un alt drum (de maşină) şi că e lejereanu. Dacă traversări de râuri, de copaci căzuţi şi de noroaie înseamnă drum de maşină..I rest my case. El zâmbeşte, e senin şi molcom, cum îl ştim. Ne enervează. Suntem obosite şi nu mai avem chef de boschetărit, dar este prea târziu să dăm înapoi. Ieşim în sfârşit  în spatele cabanei Gura Diham. Nu, nu putem să stăm supărate pe el. Nu de alta, dar poate să ne lase să mergem pe lângă maşină :))

Nu, n-avem poze decât întipărite pe retină.  Niciunul dintre noi nu mai fusese pe Valea Mălinului, aşa că pozele sunt şi mai preţioase, întrucât vorbim despre o premieră mult-prea-tehnică 😀

N-a plouat, după cum spuneam, doar o mică burniţă ( thank you Luci! ). Aaaa, ba da. Torenţial. Dupa ce am plecat noi din Buşteni. Cred că am fost ultimii pe anul ăsta, care calcă Valea Mălinului pe uscat. Nu mai povestesc cum am coteţărit maşina mâncând în ea. Vă faceţi aşa o imagine minimalistă. That’s all folks!

Amintiri din boschetărie

Toate aventurile prin care am trecut implică, de regulă, munți și boscheți. Trenul către Bușteni în care m-am urcat acum doi ani dis-de-dimineață cu doi prieteni buni – Andrei și Tom – nu ducea spre vreo excepție.

Era o zi frumoasă de mai, urcam stâncile de pe Valea Comorilor din Bucegi și aveam încredere în Andrei, omul poreclit Passaris (după celebrul criminal) de toți prietenii pe care i-a dus vreodată pe munte. De fiecare dată când strângea oamenii pentru o tură, cineva pățea ceva – fie cădeau, se zgâriau, își rupeau ceva.

Passaris e un bucureștean calm, molcom, slăbuț, cu plete șatene și care cântă fals la chitară. Dincolo de toate suspiciunile prietenilor noștri, este omul care mereu m-a scos din căcat când eram atârnată pe stânci din Bucegi de care habar n-aveam unde duc. E un fel de GPS care îți explică la telefon dacă e nevoie pe ce cărăruță și pe lângă ce brad trebuie să treci ca să ajungi la destinație.

Valea Comorilor a fost liniștită, stâncile reci și răcoroase, iar părțile în care am urcat pe sub tuneluri de zăpadă înghețată, memorabile. Pe drum fredonam versuri pe care le cântăm la focuri de tabără: ”Frumoasă-i viața sus în munți când mergi pe o cărare, puțini în lume sunt ca noi, puțini în lumea mare.” În vreo trei ore am terminat valea și eram pe la 1900 metri. Eram cam două după-masa. Eu și Tom ne-am aruncat în iarbă, am început să mâncăm sandvișuri și ciocolată, în timp ce Passaris cerceta zona. Ne spusese el cu câteva zile înainte că e o muchie pe care voia s-o urce de mult timp. Dar mare ne era lenea, soarele ne izbea direct în cap și voiam doar să zacem acolo, să contemplăm. Ne-a dus cu zăhărelul, că e puțin de mers, că nu ocolim și că dăm în aceeași potecă, dar mai jos. Nu puteam decât să-l urmăm credincioși – dacă nici el nu cunoaște Bucegii, nu știu cine.

Muchia Clăiței – cea pe care o ținteam – însemna că trebuia să urcăm peretele din dreapta văii, și să ajungem pe la 2200metri. Ne durea gâtul numai când ne uitam la ea, în sus. Mi se oprea rucsacul în toate crengile pentru că aveam prinși doi pioleți de el (acele ciocănele de care te ajuți pe munte când e gheață). Am plutit o porțiune pe jnepeni, bălăngănindu-ne stânga-dreapta și expoziția de julituri de pe picioare începuse. Mă enervam, mai înjuram, mai cântam ”mamă unde ești, bate-mă de vrei, dar vino să mă iei.” La un moment dat am ajuns la un hău, de unde trebuia să facem rapel (coborât pe coardă), pentru că peretele era mai mult vertical. Passaris a aruncat coarda pe care o avea în rucsac pe după un copac, mi-a dat un ham și am început să fim spider-meni de stâncă.

După ce ne-am regrupat toți trei pe un prăguleț, Passaris trage coarda și se pregătește să o înfășoare după un alt pom, ca să continuăm coborârea. Și cum el are două mâini stângi, coarda scapă și cade vreo 15 metri sub noi. Eu și Tom am făcut ochi mari, ne gândeam cum o să facem să ieșim din căcat. Passaris era calm ca întotdeauna. Ne uitam la omul nostru și așteptam o soluție, pentru că n-aveam cum să coborâm pe acolo fără să ne ducem la vale ca o avalanșă.

Scormonește prin rucsac și spune: ”Nu-i nimic, mai am o coardă!” – moment în care ne-a pufnit pe toți trei râsul, acolo, înghesuiți pe un colțișor de pământ. Nu ne venea să credem, pur și simplu, că al nostru preten cară două corzi după el (una având cam un kilogram, iar pe munte orice atârnă). Omul ăla aiurit și care vrea s-o ia mereu prin boscheți ne scotea din nou din încurcătura în care ne băgase. Am mai dat câteva rapeluri, am mai făcut niște vânătăi, am mai urcat ceva și am ieșit pe muchie într-un final. Picioarele au început să-mi tremure pentru că aveam hău în stânga și în dreapta. Făceam pași de bebeluși și m-am așezat cu mare grijă ca să-mi reglez pulsul. Privelișea era incredibilă și i-am mulțumit lui Passaris că nu m-a lăsat să cobor la tren după vale. Am făcut mai mult poze doi câte doi pentru că trebuia să fim precauți cu fiecare pas făcut.

Am pornit pe coclauri din nou, printre boscheți și copaci de care dacă mă țineam, plecam cu tot cu rădăcină sau cu crengi uscate – în funcție de vârsta pomilor. La un moment dat am început iar să mă enervez că nu găsim marcajul și că se însera. Picioarele-mi alunecau, dar auzeam apa curgând și știam că suntem cumva bine. M-am scurs pe o porțiune cu tot cu pământul de sub mine, ca-n filmele cu proști. Mi-am rupt in fund pantalonașii hawaieni preferați și am picat eroic în brațele băieților. Am vărsat două lacrimi și Passaris a început să cânte ca să mai spargă din tăcerea mormântală. Picioarele mă dureau și voiam doar să beau o Cola pe bordura din gară.

A coborât el la un moment dat prin niște boscheți, a zărit marcajul și a țipat la noi ca să coborâm din nou pe coardă. Am făcut un fel de mud-but-surfing, dar am ajuns întregi în mijlocul potecii. Ne-am așezat în fund, am făcut o poză victorioasă toți trei și ne gândeam ce tare ar fi să apară un ursuleț.

Am mai făcut o oră interminabilă până-n Bușteni, întrebându-ne după fiecare cinci minute dacă mai e mult. Am intrat în primul supermarket și am cumpărat parizer de pui feliat, o pâine și un păhărel cu muștar. Bineînțeles, și Cola. Ne-am înfruptat pe o băncuță din gară până ne-a venit trenul – în care am dormit duși până la București. Aveam pantalonii rupți în fund, eram ciufulită și cu picioarele pline de semne, dar a fost o zi ca niciodată – boschetărind prin munți doi băieți și-o fată.

„Soarele mai străluceşte şters, dar pân’la munte mai avem de mers”


Natura e fascinanta, nu-i aşa?


Şi astfel, incepe..Valea Comorilor


Şi continuă..


Ceva timp..


Şi tot căutau comori ascunse


Chiar pe sub zăpadă



Dar comorile erau sub ochii lor încă de la început


Şi au defilat în toată splendoarea lor


Fericite de fiecare dată când le mai descoperă cât-un rătăcit care n-a nimerit mall-ul 😀



Şi se mai opreau..unii să admire, alţii să cerşească ciocolatăă


Şi urcau..pe unde colţişoarele de iarnă au rezistat eroic


Şi ajungem şi la…final destination: The Top..da…adorăm să privim de sus..


…exact…


..mhm..prin boscheţi coborâm…scuze..prin jnepeni..


..astfel, cei doi pioleţi pe care-i ai prinşi pe rucsac se vor agăţa în toate crengile posibile, în următoarele câteva ore..bune. (ps: bineînţeles că eu încă n-am un piolet propriu, dar când vine vorba de plecat în „expediţii” produc şi 3 :))..)


Iar Andrei, calm ca-ntotdeauna, mă va asigura că e ok să faci rapel printre copaci, e ok să n-ai habar cum o să cobori de la mama naibii. Iar Tom din spate (pe jos, pe undeva)poate confirma dacă nu cred.

..and you know..if you can’t beat them..join them..

şi dacă unii dau nume unor vârfuri pe care ei le ating primii, noi botezăm căi de boschetăreală pe văi alpine..cred c-o vom boteza p-asta..”spuneţi NU potecilor”

şi marcajelor….

însă întotdeauna „DA” exclusivităţii….

Şi astfel am ajuns la final destination 2: Muchia Clăiţei, peretele care mărgineşte în dreapta, Valea Comorilor (dress code: something red!)

Şi aşa văd eu..

Şi aşa vezi tu…nu..nu jucam Baba Oarba..cred..pentru că trăiesc înca:))

Şi după multe căzături, înjurături, crengi în gură, întrebări retorice(„cine m-a puuuus…”) şi pantaloni rupţi..vedem şi marcajul..seara cândva, logic 😀

Şi facem o ultimă poză eroică..spontană..

Aici se încheie mica, dar valoroasa mea amintire 🙂 Mâine mergem să facem altele. Bineînţeles că mă refeream la amintiri. Doar nu credeaţi că la vânătăi..:P

Until soon.

Într-o zi cu cer senin, frumos ca niciodată, urcau pe Comori doi băieţi şi-o fată…