Relația mea cu trupa Vama Veche

Au trecut ani…

Relația mea cu trupa Vama Veche începe cu entuziasm prin 2003, când eram într-a opta și continuă și astăzi, chiar dacă au trecut ani și viața s-a schimbat.

Nu mai țin minte exact unde am auzit prima oară de ei – probabil vedeam videoclipuri pe Atomic – tot ce știu sigur este că veneam cu cd-uri la Mihai, un prieten din Berceni și-l rugam să-mi tragă și mie de pe ODC muzica lor, pentru că eu n-aveam net încă. Îl bârâiam la telefon să nu mă uite și așteptam entuziasmată să vină a doua zi, să-mi primesc cd-ul înapoi, pe care scria cu marcăr albastru ”Ank – VAMA VECHE”. Băgam cd-ul la combina din sufragerie, dădeam drumul și la subwoofer și mă așezam la masa din sufragerie. Scriam versuri într-o agendă, punând pauză după fiecare, ca să am timp să notez. Lăsam apoi toată melodia să curgă și citeam versurile din caiet. Chiar dacă aflasem de ei cu șapte ani mai târziu de la înființarea lor, eram îndrăgostită de melodiile lor și copiatul cântecelor era modul meu de a o arăta.
Am intrat apoi la liceul Șincai, unde aveam clasa la subsol, lângă a X-a H. În fața clasei aveam niște scări vechi și reci pe care ne strângeam câteva fete de la noi și câțiva băieți de la ei. Ei veneau cu chitarele, noi cu vocile false. Cântam cât ne țineau plămânii ”e pustiu, e-ntuneric….americanii-s de vinăăă”. Dragostea mea pentru Vama Veche creștea. Mai ales când fredonam versurile alături de băieții mai mari și mai populari din liceu. Câteodată veneau și cântau pe scările alea când noi aveam teză la română și zău că-mi venea să scriu mai repede, doar să termin odată și să ies să-i ascult.

Au urmat apoi concerte la care mergeam cu prietenele mele din clasă și cu alți colegi de la H și F, de pe același coridor întunecat. Număram zilele care au mai rămas până mergem la Sala Palatului. Ne luam biletele cele mai ieftine pentru că n-aveam bani, dar nu stăteam niciodată la locurile noastre, ci veneam pe culoarul din stânga scenei și ne zbânțuiam timp de două ore alături de ei. N-aveam nevoie de locurile alea niciodată și ignoram plasatoarele care se mai luau de noi că nu stăm jos. Țipam, cântam fiecare vers în parte și ne luam în brațe la fiecare melodie. Se auzea a noua, a zecea, a unșpea. Se vedeau doar luminițele de la telefon când cântau Ana. Apoi veneam acasă și lipeam biletul în agendă, notând și impresii pe margini.

Eram (și încă sunt) cel mai mare fan al albumului Armata, chiar dacă nu aveam nicio treabă cu ea, nici rude plecate în armată atunci. Mi-a plăcut întotdeauna că a fost un album cu poveste, dacă ascultai piesele în ordine. Mi-a plăcut că este inspirat după un caz real.

Apoi, problemele au început să apară între băieți, s-au despărțit, s-au împăcat, iar s-au despărțit. Cred că ultimele concerte Vama Veche la care am asistat au fost cel care avea promo-ul acela simpatic ”Sala Palatului, nu-știu-cât februarie”, pe care îl fredonam până în ziua X și cel pentru lansarea albumului Fericire în rate. Țin minte Zmeul cântat invers de Tudor, țin minte Cântec prost. Fericire…
A mai trecut ceva timp, am început s-o răresc cu fanatismul – și eu și colegele mele. Mai mergeam eu la câte-un concert, la altele, ele. Ne sunam mereu la anumite melodii și țineam telefonul în aer până se termina.

Am ales să-i ignor o perioadă, după ce s-au despărțit. Și Trupa Veche, și Vama. Mă revolta să-i văd în presă ca subiect de scandal, nu-mi plăcea că se ceartă pe melodiile vechi. I-am văzut apoi pe Vama la un concert în deschidere la Noaptea devoratorilor de publicitate. Stăteam cu aceleași prietene din liceu undeva sus, pe niște scaune din Polivalenta de la Tineretului. În fața scenei, o gloată de puștani entuziasmați țipau și absorbeau din energia pe care Tudor a știut întotdeuna s-o transmită, indiferent de ce zic alții. Da, arată bine și știe să se folosească de asta. Mai dă un tricou jos, se mai cațără pe stâlpii scenei (vezi Folk You 2010), dar puștoaicele ar fi dezamăgite dacă n-ar face-o, până la urmă.
Ne uitam liniștite la dezmățul din fața noastră și ne plângeam de milă c-am îmbătrânit. Oare chiar îmbătrânisem sau nu ne mai plăcea cum suna Tudor cu noua formulă? Ne deranja faptul că a schimbat linia melodică de la melodii vechi? De ce nu înțelegeam puștanii din fața scenei?

Au trecut ani, Vama a continuat să scoată melodii noi, videoclipuri noi. Melodiile vechi m-au uns în continuare în Vamă, cu o bere-n mână. Continui să sun pe câte cineva când ajung la Fetești. Și m-am săturat de patul meu de acasă de foarte mult timp. Am început să-i accept și în formula nouă, să-i apreciez că s-au ridicat din nou. Că au continuat să cânte despre mare, dragoste și dezamăgiri, despre iarbă, familie și fotomodele.

De dragul ”vremurilor de altădată”, mi-am luat bilet la concertul de aseară, dar n-am mai reușit să corup pe nimeni să mă însoțească. Pentru că majoritatea îi vede expirați, bătrâni, plictisitori. M-am așezat cuminte pe un scaun în stânga scenei. În stânga mea, culoarul se umpluse din nou de puști entuziaști, care refuzau să-și ocupe locurile din fundul sălii. Îmi venea să le spun să plece, ăla era locul nostru, dar nu mai am cu cine să-l ocup oricum. M-am uitat zâmbind. S-au auzit din nou a noua, a zecea .. anul I, anul IV, clasa muncitoare. Tudor, vrem ca data viitoare să se audă și oamenii care au terminat facultatea, dar nu știu încotro s-o ia. Nu mai am același entuziasm din liceu, mă uitam nostalgică la copii, la părinții care-și țin copiii zglobii pe umeri și voiam să pun mâna pe telefon să o sun pe una dintre prietenele mele, dar nu știu de ce am renunțat. M-am limitat la a înregistra 17 ani, piesa care mi-a stat pe repeat cam o lună în winamp și care-mi permite mereu să evadez (am realizat acum doua zile că vara asta fac 23 de ani și e puțin deprimant, încep să mă panichez că nu fac nimic util cu viața mea).

Am cântat aproape toate versurile (da, și de pe noul album). Îmi place în continuare ce fac ei și am hotărât să nu divorțez încă, pentru că în orice relație intervine rutina la un moment dat, dar asta nu înseamnă că trebuie să dai bir cu fugiții. Tudor s-a agitat ca întotdeauna pe scenă, ne-a spus încă o dată ce știm cu toții – clasa politică trebuie schimbată, că generația lor a stat degeaba, dar că noi putem schimba ceva, cumva (mi-am adus aminte cu drag și de scrisoarea lui către liceeni). Și-a dat tricoul jos, a țopăit prin public, dar n-a mai întins piciorul microfonului deasupra noastră, ci doar mâna. Nici nu s-a mai cățărat pe rampa dintre scaunele Sălii Palatului. N-am mai auzit Calul din Malboro. Dar când nu te aștepți, mai vine și ceva nou în relație. Mi-a plăcut foarte mult că au avut coregrafie la aproape fiecare melodie, că au implicat tineri care au dansat, că au avut clipuri proiectate pe fundal. Îmi place că s-au promovat intens online, că au lăsat fanii să intre în bucătăria lor. Că și-a prezentat din nou trupa de o sută de ori, pentru că merită. Erau toți îmbrăcați cu tricouri albe, care pentru mine, au simbolizat exact ce cântă ei. Mare, cer, fericire, liniște, cearceafuri curate într-o sâmbătă, niște pereți dintr-o bucătărie uitată.

Din 2008, de când am intrat la facultatea de jurnalism, am fost îndoctrinată să descriu mereu ceea ce văd, să spun adevărul, să-l verific din trei surse. Să fiu sceptică la orice și cu picioarele pe pământ. Relația asta îmi permite să evadez din lumea reală, să înot în niște metafore legate de mare, de iubire sau dezamăgire. Sau Dumnezeu. Chit că m-am refugiat singură și așa va fi de acum încolo, îmi prinde bine să-i aud în concerte. Acum stau retrasă într-un colțișor și-i observ, că ăsta-i alt tic de reporter, dar observ cu drag. Și cânt cu ei cu și mai mare drag.

Cum bine zicea Tudor aseară: ”când noi credem c-am terminat cu trecutul, n-a terminat trecutul cu noi”. Valabil și pentru relația mea cu ei. Mai ales de când au realizat ce am aflat și eu prin 2007: smecheria e în afara orașului!

Cu drag,
Ancuța Iosif

Într-o zi o să mă fac brează

Un eseu personal

Anul trecut pe vremea asta, învățam să scriu primul meu eseu personal, la cursul de jurnalism al lui Cristi Lupșa. Tot atunci am descoperit fascinația drafturilor, a editării cu trackchanges. Nu știu de ce nu l-am publicat până acum, dar vineri seară, pe când stăteam cu DoRuleții la masă, mi-am adus aminte prin ce drame am trecut eu inainte de a intra la FJSC. Apoi am ajuns acasă și am găsit o minge de oină lângă cuierul de la intrare (lămuriri mai jos)

V-am decupat o bucățică din feedbackul dat de Cristi atunci pentru primul draft, pentru că mi-e drag. Textul postat aici e un draft 2 jumate, poate și trei sferturi, pentru că n-am vrut să schimbi mici detalii, doar așa, pentru că aici îmi permit.

”Anca,

Îmi place ce ai ales: e mic, punctual, personal, dar ne vorbeşte tuturor despre teama că într-o zi vom rămâne pe dinafară. Ba mai mult, ne aduce aminte că dacă ai oameni lângă tine, s-ar putea ca momentele astea să treacă mai uşor.
Textul curge bine, are fluenţă şi cred că şi construcţia structurii e suficient de solidă. Cea mai eficientă formă a unei poveşti are în centru un personaj care întâmpină o problemă pe care trebuie s-o rezolve până cade cortina la final. Exact ce se întâmplă şi aici.
În primul rând, trebuie să faci curat printre paragrafe – e o vorbă care spune: „taie mare, apoi taie mic”. Adică nu începe prin a scoate cuvinte, ci prin a scoate propoziţii întregi.
Ce aş mai vâna în locul tău sunt comentariile şi momentele retorice. Astea se desfăşoară în capul tău, e mai degrabă „spus” decât „arătat” şi riscă să ţină cititorul la distanţă. Adică: „Chiar îmi plăcea istoria, dar n-am avut cum să mă pun cu sistemul”. Sau: „Dar eu ce-am?”. Sau: „Cum o s-apar la dânsa acasă, să-i spun că am dat numai rateuri?” Astea sunt întrebări pe care vrei să ni le punem noi. Tu degeaba te întrebi pe tine în text. Asta o faci în jurnal. Aici spui o poveste şi creezi tensiune sugerând aceste întrebări.
Greul a trecut. Draftul 2 e o şansă să cunoşti fiecare colţişor al textului tău, să-l netezeşti pentru ca apoi, într-un final, să-i poţi adauga şi nişte efecte speciale.”
(Cristi Lupșa)

Într-o zi o să mă fac brează

Stăteam pe treptele de la intrarea în Facultatea de Istorie din centrul Bucureștiului. Îmi ţineam capul în palme şi plângeam în hohote. Era sfârşitul lunii iulie, în 2008 și totodată sfârșitul lumii pentru mine. Eşuasem nu o dată, ci de trei ori într-o săptămână și credeam că o să fiu o vânzătoare toată viaţa. Picasem cu brio examenele pentru două specializări la Facultatea de Litere iar cu câteva zile înainte îmi fusese respins dosarul şi la Facultatea de Istorie.

Soarele mă ardea pe ceafă, iar claxoanele maşinilor încolonate ca la un cortegiu funerar nu se mai opreau. Parcă se pregăteau să-mi înmormânteze orice urmă de speranţă. În stânga mea s-a aşezat Mihai, care m-a luat în braţe şi m-a lăsat să-i murdăresc tricoul cu rimel. L-am cunoscut la bac – unde am dat examenele cu cei din Liceul ”Dinu Lipatti”. Amândoi dădeam examen la istorie şi ne-am împrietenit pe hol, în timp ce aşteptam subiectele; apoi pe Hi5. E înalt, brunet, cu ochi căprui şi cu cioc, vorbeşte calm şi cântă la fagot. Îl iubim amândoi pe Amza Pellea în rolul lui Mihai Viteazul.

Livia, care stătea în dreapta mea, mă mângâia, reţinută, pe spate. Mi-e prietenă bună şi fostă colegă de liceu. Am făcut meditaţii la gramatică împreună, câteva luni înainte de bac şi am dat aceleaşi examene. Ea a intrat la Studii Europene, la buget. Mihai la Conservator. Nico – o altă prietenă – a reuşit la UNATC, Alex, iubitul ei, la Drept. Nu puteam să mă bucur pe deplin pentru prietenii mei.

Nici unul dintre ei nu îndrăznea să-mi spună nimic. Oricum ar fi încercat să mă încurajeze, tot negru vedeam în faţa ochilor. Într-un final, Mihai m-a obligat să mă uit la el şi mi-a spus că, dacă n-am intrat la nici una dintre facultăţile astea, înseamnă că nu erau pentru mine. M-am uitat foarte urât la el.

Cel mai greu mi-a fost să-i dai veştile profei mele de gramatică, acea a doua mamă a mea. Nici nu se gândea că o să întâmpin vreo problemă.

Nu ştiam ce vreau, dar m-ar fi liniştit gândul că sunt studentă, undeva. Poate mai mult pe mama.

Cu ceva luni înainte de bac eram hotărâtă să dau la Academia de Poliţie. Reuşise ea să mă convingă că aş ieşi cu un post sigur de acolo – mai ales că lucra și ea în cadrul MAI – şi că salariile sunt bune. Cochetam cu ideea asta pentru că mi-ar fi plăcut să mă mut de acasă. Deja îmi imaginam tot felul de aventuri cu mine în prim plan, ca cele din serialul „Academia de Poliţie”. Ca fată, aş fi fost în centrul atenţiei. Mă vedeam în uniformă, defilând la parade şi ceremonii. Pentru asta începusem să fac iniţial meditaţii la gramatică. Însă planurile mi-au fost date peste cap, o dată cu turele pe care le alergam în Parcul Tineretului. Mă dureau rău gleznele de fiecare dată când parcurgeam mai mult de două. Eram speriată. După o lună cu mult Bengay, prin martie, mi-am făcut curaj şi m-am dus la doctor. Aveam un semi-platfus care îmi cauza durerile. Ar fi scris respins pe fruntea mea încă de la examenul medical. Nici flotări nu reușeam să fac și nici mingea de oină n-o aruncam mai departe de doi metri.

Am început să mă gândesc spre ce alte facultăţi cu examen la gramatică puteam să mă orientez. Nu trebuia să „irosesc” pregătirile făcute, o aud încă pe mama insinuându-mi.

Mă întrebam unde mi-o fi locul și îmi aminteam de tiparul pauzelor dintr-a XII-a, când ne strângeam toți într-un colț al clasei și vorbeam ori despre sex, ori despre admiteri la facultăți. Stăteam turcește pe banca a treia de la perete, rezemată de el și mâzgăleam aiurea la sfârșitul unui caiet. Când îmi venea rândul, tot colegii mei îmi făceau planuri, pe o singură voce. ”La jurnalism trebuie să dai tu. Ai talent”.

Acea admitere, acea ultimă șansă de a mă integra undeva era toamna. Însă examenele pe care abia le picasem m-au desfiinţat complet. Eram sictirită şi pesimistă.

Mihai râdea de mine şi mă asigura senin că o să iau examenul. Iar m-am uitat urât la el. „Unde citeşti tu asta?”, îl întrebam pe aceleaşi trepte de la Universitate, cu nasu-n şerveţele. Aşa „simţea” şi nu m-a lăsat în pace. M-a obligat să redactez un „proces verbal” prin care îi cedam „50% din grijile şi din stresul meu inutil, cu privire la examenul care va avea loc pe 8 septembrie 2008. ”Întrucât geniul meu îi va onora cu prezenţa în sala de concurs, nu ar fi în interesul lor să mă piardă. Am fost respinsă la celelate facultăţi pentru că sunt prea bună pentru ei şi pentru că i-aş fi eclipsat pe toţi”, scria în document. ”Oricare va fi rezultatul examenului, grijile şi ridurile s-au micşorat cu 50%, iar viaţa merge înainte. Cad, mă ridic, mă julesc, mă bandajez. – 29 iulie 2008, ora 1.31.”

Nu ştiam să explic dacă, sau de ce voiam să intru la Jurnalism. N-am avut niciodată în buzunar placa „vreau să fiu prezentatoare TV” și nici nu înțelegeam noțiunea de ”talent”. Scriam româneşte în ciuda examenelor picate, aveam o anumită imaginaţie şi cursivitate în exprimare şi citeam beletristică. Mai aveam de pierdut doar alte două sute de lei pentru taxa de admitere.

Până-n septembrie nici nu m-am agitat. Mama mă-ntreba zilnic de ce-mi arde doar de plecări şi nu mă pregătesc pentru examen. Dădeam din umeri. Singurul meu antrenament a constat în citirea câtorva romane şi 2-3 texte publicate pe forum-ul facultăţii, pe care mai corectau studenţii mai mari. Am reţinut că trebuie să divorţez de neologisme și gerunzii. În weekend-ul dinaintea admiterii bălăuream prin munţi, undeva pe o vale alpină din Bucegi.

Luni dimineaţă, pe 8 septembrie, m-am prezentat la Facultatea de Electronică de la Leu, pentru examenul de „creativitate şi expresivitate”. Mama era convinsă că o să am o zi norocoasă pentru că mă cheamă Maria. O verișoară de-a profei mele îmi ghicise în cărți că o să am o bucurie într-o zi mare și că o să am de-a face cu o instituție de stat în curând. Dar am ieşit din sala politehnistă demoralizată, convinsă că mi-au ieşit prost toate cele trei subiecte, că am schimbat pixurile şi vor considera că e semn, că am greşit sigur acolo şi dincolo.

Pe 13 septembrie, după 00:00 se publicau rezultatele. Nu m-am strofocat să stau trează. Am deschis dimineaţa calculatorul, înainte să plec la muncă şi am găsit lista minunată. Am citit-o de două ori, de la cei respinşi până la cei admişi la taxă. Nu mă găseam, dar când am dat lista spre început, eram a 17-a. Am ţopăit o oră în faţa oglinzii de pe hol, pe cea mai stupidă melodie pe care o ştiam: imnul FJSC. Foloseam tubul de fixativ pe post de microfon, închideam ochii şi gesticulam intens cu mâna liberă, ca o adevărată „cântătoare”. Holul casei mele devenise scena de la Eurovision. Nu conta cât de ridicol era, conta că aveam dreptul să-l cânt.

Am plecat spre Tonka Jeans, magazinul de haine de pe bulevardul Magheru, la care lucram de la începutul verii şi am zâmbit tâmp fiecărui client. La scurt timp, au venit Mihai şi Livia. M-au luat în braţe şi m-au furat în pauza de masă. Ea mi-a înmânat un carton duplex pe care scria mare, cu litere de tipar colorate în roşu şi albastru: „Felicitări! Ţi-am zis noi!”, iar el mi-a dat o sticlă cu şampanie şi „tratatul” pe care-l încheiasem în luna iulie, de care uitasem complet. În josul paginii scria „pentru cea mai brează studentă”.

Anca Iosif

Odinioară, nu demult..

Când eram mică, abia aşteptam să ningă. Acum mă enervează pentru că trebuie să „mă blindez” şi să am grijă pe unde sau cum calc şi patinez.

Când eram mică dădeam banii pe ciocolată, nu pe ţigări şi cafele.

Când eram mai mică, adoram să merg cu trenul. Oriunde. Pe tren era distracţia. Gaşca. Acum mă gandesc doar cât de comode sunt deplasările cu maşina. Oriunde. Mult mai.

Când eram mică, îmi permiteam să spun „n-am chef” pentru că nu „trebuia”.

Când eram mică, mă ghemuiam în fotoliu şi mă uitam la desene animate la televizorul alb-negru. Trebuia să mă dau jos să apăs pe buton sau să dau de rotiţe, dacă vroiam să schimb canalul. Nu mă deranja. Acum nici nu mai ştiu pe unde zace telecomanda şi nici de ce mai am televizor în cameră.

Când eram mică, pierdeam mult timp în faţa blocului, cu o pungă de seminţe şi o sticlă de cola lângă – mare greşeală. Acum îmi mai văd scara dimineaţa şi seara.

Când eram (mai)mică şi aveam net pentru prima oară, era cu ora. Romtelecom. Îl conectam mereu pe furiş, cât era tata la muncă. Reţinusem parola. Mă credeam deşteaptă, dar factura mă trăda mereu. Acum am acces nelimitat la net şi la serviciu şi acasă. Dar nu mai e palpitant.

Când eram (mai)mică, singura grijă era să strâng bani pentru o pereche de converşi. Acum converşii se traduc prin datorii şi taxe.

Când eram mică, nu purtam iarna nici căciulă de frică să nu-mi stric „freza”,  nici dres pe sub pantaloni, pentru că se lăsa şi trebuia mereu să-l trag „până-n gât”. Nici acum nu port. Nici una, nici alta.

Când eram mică…nu prea eram. Tot printre cei mai înalţi mă număram.

Să fie sărbătoare!

Să vină sărbătorile ca să putem fi oameni (mai) buni. Să vină mai repede ca să ne bifăm faptele altruiste pe anul ăsta.

Să vină Crăciunul ca să cumpărăm multe cadouri. Să vină pretextul fără de care nu mai putem  dărui ceva cuiva. Doar nu vrem să ne lovim de întrebarea-clişeu: „Cu ce ocazie?”

Să vină Revelionul ca să ne propunem ceva pentru anul viitor, ca să fixăm un deadline până la care o să ne atingem măreţul scop sau până când „o să ne lăsăm de…” sau până „(ne) schimbăm…(adresa)”.

Să vină sărbătorile ca să avem un oraş mai luminat noaptea, chiar dacă e criză şi chiar dacă e luminat kitschos.

Să vină ziua de 31 decembrie cu superstiţiile ei cu tot, ca să ne aducem aminte de bani datoraţi sau de datornicii noştri. Doar ştim că, dacă intrăm în noul an cu datorii, aşa o s-o ţinem tot anul. Pe lângă asta, mai există şi pretenţia de a avea o bancnotă (cu cât mai multe zerouri) în buzunar, la 12 noaptea. Clar datorită ei, o să fie un 2011 îmbelşugat.

Să vină cele trei zile de Crăciun ca să mâncăm hălci de şasă ori (minimum am spus!) în trei ore şi ca să ne rostogolim până…oriunde.

Să vină iarna, doar „it’s the season to be jolly”! Irefutabil singurul sezon în care poţi fi fericit.

Să tot fie sărbători de iarnă ca să ne amintim că Frank Sinatra este sinonim cu muzică de calitate.

Simple constatări

N-or să înveţe niciodată toţi oamenii că la metrou, staţionarea se face pe partea dreaptă a scării rulante. Chiar dacă majoritatea se vor acomoda într-un final, mereu va fi cineva de care te vei împiedica pe partea stângă, când vei încerca să urci.

Nu ai cum să mulţumeşti pe toată lumea. Dacă te-mbraci în negru, eşti roacăr supărat. Dacă porţi tocuri, o fustă scurtă (şi roz eventual) şi-ţi faci unghiile roşii, eşti piţipoancă. Dacă nu eşti nici roacăr, nici piţipoancă (nici cocalar, sau alt gen), eşti banal şi fad.

Când încerci să faci mai multe lucruri deodată, îţi vor ieşi prost toate. Ştiu, poate te grăbeşti, dar cât stai să repari ce-a ieşit nasol din cauză că te-ai grăbit, o să pierzi de două ori mai mult timp şi tot nu rezolvi nimic.

Oricât ai pretinde că eşti urs şi visezi, papucii nu vor începe să danseze fără să-i încalţi şi să-i „conduci”.

Poate să vină criza şi sub formă de uragan, sunt două categorii de oamenii care vor supravieţui întotdeauna: cei care chiar sunt buni în profesia lor şi cei cu pile.

Cine manifestă nostalgii faţă de regimul comunist, este poftit să stea la o coadă – la poştă, la doftor, la un secretariat (la oricare), cfr etc.instituţie de stat să fie. Dacă nu ţi s-a spus niciodată „ghişeul acesta se închide”, „intrăm în pauză de masă” sau „nu aţi stat la coada bună”, ai trăit degeaba.

Când cineva îţi spune „hai că mai vorbim despre asta” sau ”nu ştiu..mă mai gândesc”, înseamnă că NU!

Unele aspiră la şampanie în limuzine şi la Ibiza. Eu vreau să mă plimb cu un tanc şi să intru-ntr-o mină. Precizez că nu vor fi acţiuni simultane.

Când te grăbeşti, şoferii de pe ratb sunt cei mai incompetenţi, iar semafoarele vor fi intenţionat blocate pe culoarea roşie!

Poţi să mori şi pe trecerea de pietoni, pe verde…aşa că nu te mai tot feri de alte lucruri riscante..

Oamenii vor vrea întotdeauna altceva decât au. Întotdeauna.

decalog prin ochii mei

1. Fii pesimist. Optimiştii nu pot fi plăcut surprinşi.

2. Pune-te pe primul plan. Dacă nu tu, atunci cine?

3. Compară-te doar cu cei mai buni decât tine, daca vrei să evoluezi.

4. Fii critic şi sceptic în legătură cu orice. Naivii supravieţuiesc din ce în ce mai greu.

5. Nu aştepta să-ţi pice nimic din cer. Mobilizează-te.

6. Să ai în permanenţă o carte începută pe noptieră, în geantă/ ghiozdan etc., chiar dacă n-ai timp să citeşti mai mult de două pagini pe zi.

7. Riscă şi nu te speria de „spontan” sau „nebunie”. P-ormă rămâi doar cu regretele.

8. Spune ce gândeşti şi ce simţi, la timp. Nu le lăsa să se strângă. S-ar putea să fie prea târziu.

9. Demonstrează oamenilor la care ţii că-ţi pasă de ei.

10. Fă o faptă bună din când în când, fără să aştepţi ceva în schimb.

Maşina de spălat din capul tău

Nu ţi-a trecut niciodată prin cap? Mie da. Mi-am dat seama că mintea omului poate fi comparată mult cu o maşină de spălat.

Ai un amalgam de gânduri care se înghesuie în cutiuţa pe care-o porţi pe umeri, precum hainele murdare din cuvă. Unele gânduri sunt roşii, galbene, turcoaz, altele gri sau negre.

Fără să-ţi dai seama, sau fără ca tu să le permiţi măcar, se învârt în capul tău non-stop. Se amestecă, se amestecă, fără oprire.

Diferenţa palpabilă dintre mintea ta şi o maşină de spălat este următoarea: hainele pe care le bagi în maşină pot fi sortate după culoare sau material. Tu alegi programul şi tu o bagi în priză. Capul tău, în schimb,nu va funcţiona niciodată atât de simplu, nu? Sunt toate acolo. Nu ai un coş cu rufe murdare infiltrat în creierul mic, în care să poţi arunca toate gândurile pătate, toate ideile prăfuite sau transpirate. Nu poţi să le speli şi să spui:”Ah ce bine că mi s-au uscat gândurile astea, aveam nevoie de ele curate astăzi, ca să pot vedea mai limpede situaţia. O să le strâng de pe sârmă şi o să le îmbrac mândru, pentru că este o nouă zi. Cârligele le pun bine într-un sertar. Am mai băgat o serie de idei în maşină, pardon, am vrut să spun în minte.” V-ar plăcea să fie atât de uşor, ştiu.

Totuşi, reuşesc să-mi imaginez cutiuţa. O am în faţa mea. Mă aşez turceşte în faţa ei şi mă holbez la ea, ca şi la maşina de spălat, după ce am apăsat butonul de pornire. Îmi sprijin obrajii în palme şi coatele pe picioare. Mă uit lung la gândurile mele cum se învârt dintr-o parte într-alta. Aş vrea să le ating, dar nu pot să bag mâna-n cutiuţă. Un minut  se rotesc spre stânga, alte două minute spre dreapta. Indecise ca întotdeauna. Ca şi nasturii de la o cămaşă, care se lovesc de uşa cuvei, aşa se lovesc şi ideile mele de pereţii craniului. Unele, săracele, ar vrea să-mi iasă din cap, dar nu pot. Zona e izolată bine, dar încercaţi să vă daţi seama ce se întâmplă când se bat cap în cap. Atunci chiar e spectacol.

Poate ar trebui să-i sugerez mamei să strecoare şi puţin Calgon în mâncăruri, când mai găteşte. Poate aşa o să previn gândurile proaste să ruginească în capul meu şi vor rămâne doar cele bune să se întreacă în turaţii, cu tumult.