Buila – Vânturariţa. Panoramă retroactivă

Cineva să ne aducă munţii în capitală…

Luni, 24 mai, 18:59. Microbuzul se întoarce în aceeaşi autogară obosită din Bucureşti. Claxoane, contrabandă cu parfumuri la colţ de stradă în Militari, aglomeraţie, coadă la covrigi, forfotă în metrou. Într-un cuvânt, totul a rămas la fel. Toţi se întreabî de ce ne-am întors. Fiţi multumiţi că putem face escapade de genul acesta şi profitaţi din plin de ele pentru că s-ar putea să fie din ce în ce mai rare. Să ne înarmăm doar cu multă hârtie inginerică. Doar vin vremuri…de aur.

Să redactăm retroactiv. Să ne întoarcem la mini-camionul cu prelată albastră, care ne-a transportat de la Cabana Cheia, aflată în M-ţii Căpăţânii, până aproape de Râmnicu Vâlcea. Să ne amintim drumul forestier. lung de 20 km, de-a lungul căruia fiecare dintre noi încerca să găsească o poziţie stabilă printre rucsaci şi bocanci, însă fără prea mari sorţi de izbândă. Deşi nu suntem siguri de nimic în această viaţă, suntem convinşi că expresia-cheie a “plimbăricii” cu maşina „de transportat  porci „- nu mai ştiu cine a fost inspiratul, dar bine punctat – a fost “datul la boboci”. Motiv pentru care, în clipa în care şoferul s-a îndurat de noi şi ne-a îngăduit o mică pauză, ne-am inghesuit ca bovinele, la propriu, spre ieşire, care mai de care să prindă un colţişor cât mai ascuns pentru a putea scăpa de greţoasele poveri.

Să nu uităm de Cabana Cheia. Stiţi voi..locul din care a plecat camionaşul. E luni dimineaţa. Cineva zace întins pe o bancă, alături de focul care mistuie încă. Abia acum simte cu adevărat alcoolul consumat şi probabil îşi promite, ca de fiecare dată, că n-o să se mai apropie în viaţa lui de băutură. Restul găştii s-a strâns la masă, îngurgitând fiecare ce i-a mai rămas celuilalt în pungă. Pe tot parcursul ritualului numit “mâncat”- activitate la care ne pricepem de minune, continuă să apară feţe noi – în nici un caz mahmure – doar un peu somnoroase şi obosite încă. Cu totii însă au gurile uscate şi se dreg cu cate-o bere. Ce ciudat!

4 sărbătoriţi, o chitară, 20’şi-un pic de negri, ceva vinuţ şi multă voie bună. E Duminică seară, sunt fericiţi, reuniţi şi sărbătoresc sub cerul senin, care se sprijină de versanţii Muntilor Căpăţânii. Fetele dansează în jurul focului, revin amintiri pe care le credeam de mult uitate şi “din prea mult sau prea puţin, am mai bea un strop de vin”.

Duminică după-masă. Ditai cratiţa plină ochi cu fasole cu cârnaţi, ceaiuri pentru întreaga gaşcă – plouată ¾ din traseu, până la piele – o ţuică fiartă ca desert şi un călduros “Bine aţi venit”. Se numeşte ospitalitate şi se serveşte alături de un cabanier plin de viaţă, pus pe glume şi care nu stă niciodată mai mult de cinci minute în acelaşi loc. Cu o bonetă pe cap, strategic înclinată în partea dreaptă, cu un batic la gât, înnodat frontal şi cu pantalonii cu imprimeu militar, dragul nostru cabanier cu mustaţă uşor stalinistă ne aduce aminte de cercetaşii din secolul XX. O masă a tăcerii din buturugi, una amplasată deasupra râului, pe un podeţ şi un foişor ce ţine locul unei săli de mese sunt doar câteva dintre “piesele de mobilier” care întregesc farmecul Cabanei Cheia şi care te îndeamnă să promiţi neîncetat că vei reveni acolo.

E Duminică dimineaţă. În refugiul Curmătura Builei începe forfota. Neastâmpăraţii care dau startul foşnetelor sacilor de dormit si fermoarelor acestora în speranţa de a le desface cat mai repede, nu-i lasă pe acei câţiva leneşi care au rămas baricadaţi la căldură, să mai moţăie câtuşi de puţin. Încetul cu încetul, toata lumea face ochi, ferestrele sunt deschise de către nemiloşi şi o lumină orbitoare pătrunde brusc în încăperea ticsită de rucsaci. Ne trezim totuşi cu un miros de ceai, care ne îmbie ca în reclamele de la Jacobs. Apropos, chiar ar fi mers o cafea şi atunci, dar lucrăm cu ce avem. Spuneam că mirosul de ceai ne direcţionează către matinalii grupului, care şi-au pus primusurile la bătaie, pentru o dimineaţă splendidă. Băgăm ceva la raft ( a.k.a. păpăm ), ne strângem toate catrafusele, suntem haotici ca întotdeauna şi strigăm unii la alţii, cu diverse obiecte găsite, ridicate într-una din mâini:”cine şi-a pierduuut ăsta?- ce-am găsit să fie-al meu?” şi jucăm acest joc mirobolant circa jumătate de oră, după care purcedem la drum, în sfârşit. Coborâm către Cabana Cheia, unde ne întâlnim cu alţi şasă simpatici, care vin cu provizii pentru gaşca de negri ce coboară de sub creastă. Era să uit. Vine şi Margareta, concubina lui Luci. Profit de aceasta ocazie pentru a-i cere scuze oficial pentru neglijenţa şi ignoranţa de care am dat dovadă neştiind numele chitării lui. Are şasă corzi şi scoate sunete  ok câteodată..bine, de cele mai multe ori.  Depinde cine o..”îmbrăţişează”. Altceva ce mai contează? Tunete şi fulgere dacă Luci va citi acest RT, dar speranţa moare ultima. Suntem plouaţi la greu, alunecările de teren sunt masive, însă voia bună rămâne şi ulterior, îşi face şi soarele simţită prezenţa. După ce ajungem la cabană, clogic! ( atentie, nu este o greşeală de tipar, ci doar o îmbinare strategică între termenii “clasic” şi ”logic”; operatiunea a survenit din nevoia de a exprima ipostazele clasice dar Ilogice în care negrii sunt înfăţişaţi pă munte şi din lenea de a redacta sau a pronunţa ambele cuvinte)

Sâmbătă seara stăm la foc de tabără în faţa refugiului, ne asezăm comod ca pisicuţele pe banca amenajată de băieţi şi incepem să vorbim câte-n lună şi-n stele. Pe partea stângă zărim luminile puternice ale oraşului, iar pe cealaltă, un apus superb. O lumină este  totuşi remarcată si pe partea apusului. Una singură. Moment de interpretare liberă.;)

Pe la orele prânzului ajungem în Costeşti. Ca întotdeauna, ne ia minimum jumătate de oră să ne organizăm, să mai cumpărăm o pâine, o fetească, o măslină. Facem câţiva paşi şi ajungem la barul Costeşti, cu siguranţă singurul bar din zona. Se cere alt popas, pentru bere de data aceasta. Pentru bere şi pantaloni scurţi. Şi colanţi. Hai noroc! Ne tot perindăm în zonă în speranţa că patronul barului va apărea şi ne va spune:”bineînţeles că vă duc până la intrarea în traseu copii, cum să vă las să mergeţi 10 km pe jos?”. Însă nu apare şi resemnaţi, pornim la drum. La nici 50m parcurşi auzim din spate claxonul unei dubiţe care intenţiona să semene cu The Mistery Machine dar de fapt nu era decât o copie eşuată a camionetei Vel Pitar. Da, era o maşină de transportat pâine. Un spaţiu îngust în care au încăput într-un final 13 oameni şi jumătate (Teo gen)şi 16 rucsaci. Şi trei pâini poştite..că deh..erau proaspete şi nu ne-am putut abţine. Oricât de sinistră ar părea comparaţia, să zicem că acum avem şi noi idée cum se simţeau evreii transportaţi în lagăre. Dar, până la urmă, faptul că am fost “plimbaţi” cu o dubiţă pentru pâine înseamnă că noi chiar suntem ză miez, nu? Clogic. Probabil nu am mai fost niciodată atat de apropiaţi unii de ceilalţi. Se pare că de alţi oameni te leagă lucruri de la care nici nu te aştepţi. Oricum, a fost probabil cea mai tare tură claustrofobă din viaţa mea..şi-a altora, şi-a cui o mai vrea. Am uitat să menţionez că prima noastră opţiune era o maşină frigorifică, ce transporta peşte. Cum ar fi fost? Adevărul este că pregătiţi eram. Geci aveam, saci de dormit aveam..ne îmbrăcam, ne băgam direct în rucsaci şi aia era…blână..Revenind. Ne-am dat jos din Vel Pitar wannă bi, am început să ne pălmuim ca să ne revină toţi muschii amorţiţi la normal. Din exterior probabil că s-ar fi văzut un grup mare  de obsedaţi şi sado-maso. Ne luăm provizii de apă şi purşiedem la dial. Şi urcăm şi urcăm..şi iar urcăm. Am ajuns?_ Nu..Acum?  NU..Dar acum? Daaa..Serios? Nuuuu. Hahaha. După ce trecem de o cireadă de vaci, de vreo trei câmpuri pline cu floricele de toate naţiile posibile, de puţină stâncă şi de o pseudo – ploaie, ajungem la refugiul mult aşteptat. Refugiul Curmătura Builei – refăcut anul trecut., însă cu o şedinţă foto la activ, cu 15 minute înaine de ultimul atac. Victorioşi, contemplăm. Zîmbim. Ne aşezăm pe iarbă şi ne bucurăm că am scăpat de civilizaţie şi greve şi muncă şi facultate pentru trei zile. Sublim. Ne alegem fiecare câte un loc în refugiu, după care ne întoarcem la contemplate. Băieţii fac o pauză de la admirat şi merg după apă.

Sâmbătă, 22 mai, 7:45. Autogara de la Păcii. Abia aşteptăm să ne urcăm în autocar şi să plecăm odata. Departe de motoare, claxoane şi criză. Vrem să pierdem noţiunea timpului şi să pierdem simţul realităţii pentru un week-end şi-o zi. Plecăam la munte.

M U N T E……………………

PS: La Multi Ani Andra, Cret,  Maria, Fof ( in avans)

Poze: Vlad, Radu, Cristi

Anunțuri

Pentru ce urc ?

Pentru ce urc?

 

Pentru ca-mi plac provocarile. Pentru ca intotdeauna imi voi dori sa fiu la inaltime si pentru ca voi tinti tot mai sus, de fiecare data. Pentru ca nu ma inchin in fata normalului si firescului si pentru ca ambitia imi creste pe zi ce trece. Pentru ca sunt insetata de nou incontinuu si pentru ca nimeni nu ma poate abate din drumul meu. Pentru ca iubesc muntii, am decis sa nu-mi plec niciodata capul in fata lor, decat atunci cand voi  ajunge sus.

 

Pentru ca varfurile si crestele vor coincide intotdeauna cu o mare parte din idealurile mele si pentru ca urc cu sinceritate si cu suflet. Pentru ca nu zic niciodata “de-abia astept sa  ajung” ci sorb fiecare clipa, simt fiecare pas pe care-l fac, savurez freamatul fiecarei frunze cazute si troznetul fiecarei crengi pe care, involuntar, o destram cu rucsacul. Pentru toti cei care au devenit una cu muntii, pentru toate framantarile care apasa padurile, pentru toate povestile care ma invaluie fara cuvinte, pentru toate vietuitoarele care intregesc naturalul, pentru fiorii ce-mi strabat fiecare parte a trupului la vazul unei prapastii sau la o alunecare, pentru puterea pe care o am de reusesc mereu sa depasesc impasurile, pentru toate acestea si pentru cei care si-au dat ultima suflare pe altarul muntilor, voi continua sa urc, omagiindu-i.

 

Pentru mandria de a ma simti mic in permanenta noastra confruntare – dupa cum bine spune un intelept – pentru stancile reci atinse intr-o dupa-masa caniculara, pentru apusurile care anunta victoria unei alte zile parcurse spre inalt, pentru avantajul de a avea stelele mai aproape, pentru stralucirea din ochii mei, pentru rasaritul care ma indeamna sa-mi fac din nou rucsacul si sa pornesc la drum, caci asa-mi sta cel mai bine, pentru iarba care-mi geme sub bocanci si pentru roua diminetii, pentru zapada in care ma afund, care ma provoaca de fiecare data la o crancena lupta, in tentativa de a crea o poteca. Pentru toate acestea si pentru carari senine, voi persevera si de astazi inainte.

 

Pentru initiativa si controverse, pentru inedit si spontan, pentru ca pe munte nu pot anticipa niciodata ce ma asteapta, pentru unicitatea clipelor traite si pentru amintiri, pentru siguranta si experienta capatata de-a lungul timpului, pentru satisfactii si un orgoliu adanc, pentru sunetul carabelor prinse de un ham sau al unei corzi care se izbeste furioasa de un perete, gata sa-ti sara in ajutorare. Pentru toate acestea si pentru sperantele care n-ar trebui sa piara niciodata, voi pasi negresit inainte, insa cu atentie, caci nu voi reusi niciodata sa-l pacalesc. Pentru ca nu este niciodata vorba despre ghicitori, ci despre constiinta.

 

Pentru riscurile implicate, pentru teama care-mi strange inima cat un bob de mazare cand ma uit in jos, pentru zambetul sceptic si nesigur de la inceput, pentru increderea in tovarasii de drum, pentru depasirea momentelor critice, pentru rezolvarea situatiilor limita cu calm, pentru tact si cumpatare, pentru o mana intinsa in momentul oportun si pentru un “va fi bine, iti promit!”, pentru o privire care valoreaza cat 10.000 de vorbe sau alte gesturi, pentru alegerea caii bune, pentru pertinenta. Pentru toate acestea si pentru ca imi doresc sa fiu om intru totul, voi respinge revoltata sedentarismul.

 

Pentru prieteniile ce se consolideaza pe munte, pentru focul care-mi incalzeste inima de fiecare data, pentru corzile de chitara ce se aud in surdina, pentru cabanele ascunse, pentru ceaiul dupa care tanjesc atunci cand simt ca viscolul vrea sa ma doboare, pentru refugii si refugiati, pentru respect si bunatate, pentru simplitate si frumos, pentru concret. Pentru toate acestea si pentru idealuri care par utopice, voi spune mereu DA muntilor.

 

Pentru ca simt ca ma lupt cu muntii, dar de fapt lupt contra propriilor mele limite, pentru a le dobori de fiecare data, pentru ca abia in momentul in care ajung pe creasta inteleg totul si pentru ca sudoarea care imi curge de pe frunte imi spune ca eforturile depuse nu au fost zadarnice. Pentru cele cinci minute de reglare a pulsului, pentru liniste si contemplare, pentru un “bravo” si un “bun venit”. Pentru ca nu este vorba de nici o lupta de fapt, ci doar de o perpetua ascensiune, pentru ca si atunci cand decorul este citadin, mintea imi ramane sus si asociaza totul cu lumea inaltimilor. Pentru toate acestea si pentru aerul de invingator, voi refuza sa fiu ca restul lumii.

 

Pentru legende si eroi, pentru liniste si intelepciune, pentru suspans si deosebit. Pentru drum. Intotdeauna pentru drum. Pentru brazi si pentru jnepeni. Pentru creste si cornise, pentru rauri si poteci, pentru poieni si pietre. Pentru fiori si zgarieturi. Pentru oameni si rucsaci. Pentru contopire si atingerea telurilor. Pentru mine.

 

Pentru darul de a alege. Pentru o lume mai primitoare. Pentru a transmite mai departe farmecul lor. Pentru munti si datorita lor.