Tribut prietenilor

E sfârşit de noiembrie şi e sâmbătă seară. Stau pe veranda cabanei Silva, din Munţii Ciucaş şi fumez o ţigară. Sunt exact unde vroiam să fiu. Mă uit pe fereastra aburită care dă în sala de mese ocupată de gaşca noastră.Văd înghesuială şi simt voia bune. O aud pe Maria cântând la chitară şi pe Georgi la fluier. Ceilalţi le acompaniază cu paharele ridicate. Cineva are grijă în permanenţă să umple carafa cu vin. Se agită cu toţii să-şi facă loc pe băncuţele prea scurte pentru douăj’de oameni.

Jeleu citeşte de zor scrisorica pe care i-am compus-o de ziua lui (motivul pentru care ne-am reunit aici, de fapt). Cineva pune o ciocolată la bătaie şi în zece secunde (fără exagerare) ambalajul rămâne pustiit. Mă bucur mult s-o văd şi pe Crisa-cea-urbană cu noi. Diana şi Coiotu’ fabrică amintiri pe bandă rulantă, nelăsându-le bliţurilor timp să respire. Într-un colţ, Roxana se cuibăreşte în braţele lui Răzvan şi moţăie. Fof iar a venit cu sacoşa de rafie. Lângă mine, doi câini simpatici stau drepţi la datorie: cerşesc din priviri mâncare, cum ştiu ei mai bine. S-a lăsat frigul. Mai trag un fum şi mă pregătesc să intru, când iese din cabană Jeleu al meu, puţin leşinat, şi-mi spune: „ce naiba mă Ancuţa, vrei să mă faci să plâng cu scrisoarea aia?” Zâmbesc şi iau copilul cu mare drag în braţe. Priveşte şi el tabloul de ansamblu şi ne punem amândoi o dorinţă: să nu se schimbe în următorii mulţi ani. E prea frumos. Ne gândim la Heavy. Îi simţim mult lipsa, dar ştim că se uită la noi de sus, de undeva, şi e fericit că suntem toţi laolaltă şi ne bucurăm de lucruri simple. Ne mai luăm o dată în braţe şi ne infiltrăm şi noi în încăperea mică, dar aglomerată.

Îţi cântăm „Călător”, Heavy, pentru că-ţi plăcea mult s-o auzi şi pentru că erai unul. Vărsăm fiecare câte un strop de vin.

Creţu’ vorbeşte cu accent de ungur (de un’ să ştiu de ce?), iar Luci susţine că „noi am ajuns la un nivel ridicat de tehnicitate”.

Am încercat să-mi imaginez un tablou în care oamenii din camera aia n-ar mai exista în viaţa mea. M-am străduit mult să văd cum ar arăta, dar n-am izbutit. Nu vreau să mă gândesc la asta. Sunt prietenii mei. Mă gâdilă, mă iau în braţe, mă trag de fălci şi se amuză pe seama mea când mă strâmb. Au mereu câte-o ciocolată ascunsă pe undeva. Mă ascultă când sunt necăjită şi au puterea de a transforma orice grijă în cea mai mare glumă, pentru că mereu privesc partea plină a paharului (v-am spus eu că cineva îl tot umple!). Orice-am vorbi, întotdeauna va rămâne între noi (dar nu se ştie între noi câţi niciodată). Chiar dacă nu sunt cu ei, mă sună să-mi facă serenade şi să mă certe că „mă dau lovită”. Sunt oamenii mei, caraghioşii mei, personajele mele neserioase pe care nu le-aş fi cunoscut dacă nu iubeam muntele, dacă nu împărţeam un izopren la un foc de tabără şi dacă nu-mi plăcea să dorm sub cerul liber. Dacă eram normală, nu ne-am fi înţeles atât de bine.

Atât. Vroiam doar să ştiţi că-nsemnaţi mult în viaţa mea, că provocaţi dependenţă şi că mi-a făcut mare plăcere să rupem împreună podeţul de lemn al căbănuţei nr. 8 de la Silva.

Rock-uiţi cu tonţii 🙂

PS: La mulţi ani once again Jeleu şi nu uita cât de greu e să găseşti un mix bun!

„Sunt tânăr, Doamnă, tânăr”

„Un tânăr a fost găsit azi – dimineaţă pe plaja din Vama Veche.A murit inecat”.

Nu a fost orice tânăr. E Heavy. E băiatul înalt, cu  păr lung, blond şi creţ, şi e rârâit. Şi nu-l enervează când îl pun să-mi zică „răţuşcă” şi ”rămurică”. Mă ia în braţe, mă învârte până ameţesc şi mă pupă. Apăsat. Rău. Pe ambii obraji. Mă enervez. Iar mi-a lăsat băluţe. Îmi trece repede, n-am cum să stau supărată pe el. „Filozofăm” ore întregi, împărţind acelaşi fotoliu..intrăm în polemici..ne promitem reciproc că ieşim cât de curând la bere, pentru că ne e dor să mai pierdem timpul povestind.

Ultima oară când ne-am văzut, tot în Vamă eram. De 1 Mai. Întâmplător, pe plajă. Ai început să zdrăngăni ceva la chitară. M-ai făcut să zâmbesc, bineînţeles. Am stat la o ţigară pe plajă şi ne-ai povestit cât de revoltat ai fost că te-au dat ăştia la ştiri drept  „singuraticul care-şi îneacă amarul în mare”. (atâta te rugase mama ta, să n-apari la ştiri :P) Auzi la ei…tu singuratic…tu n-ai fost nici o clipă singur..şi totuşi..un moment a fost de ajuns să-ţi îneci toate poveştile, toate gândurile şi toate întrebările în..mare.

Şi nimic nu se compară..cu un munte şi-o chitară..

Te-am mai văzut o dată pe la Universitate recent..dar erai grăbit..agitat..ca de obicei..nici n-am avut timp să te strig..că nici nu te-am mai zărit…te-ai pierdut în mulţime..Mi-am zis..lasă că e timp..

Nu pot să vorbesc la trecut despre tine, aşa că am folosit şi voi folosi în continuare prezentul, cu încredere. Pentru că rămâi viu în gândul şi în sufletul meu. Pentru că vei fi în continuare unul dintre retarzii egiferici ai brigăzii periculoase „paşi mă”. Eşti chiar membru de onoare, cum îţi sună asta? Preferai să rămâi un simplu membru, nu?  Ştiu..Şi noi..

Sper doar că ne-ai lăsat pentru ceva mai bun şi că, din când în când o să ne mai storci şi nouă picături de voie bună dintr-un nor.

R.I.P….

PS: sper că Sf. Petru-i băiat bun şi te tratează cu tutuhun.

Later edit : Azi te-am condus pe ultimul drum..poposim apoi preţ de câteva ceasuri, la tine acasă, în livada din spate. Stăm la umbra mărului mare şi roditor, întinşi pe câteva pături. Domneşte, bineînţeles, o linişte apăsătoare. Toată lumea se gândeşte la tine. Sora ta, Ioana, ne-a servit cu câte un pahar cu vin. Bem în cinstea ta. Maria scoate uşor chitara din husă. Îţi place mult să asculţi „Călător” – pentru munţomanul din tine. Îţi cântăm, Heavy, şi am înţeles că n-ai vrut să pleci. A început să plouă. Rău. Stropii lovesc cu furie chitara nouă, prelingându-se apoi spăşiţi în iarbă. Hainele negre au devenit brusc, şi mai grele, însă suntem căliţi cu toţii, nu ne  sperie  pe noi o ploaie. Nu ne ridicăm până nu ne  respectăm promisiunea. „Călător” şi „Imnul Paşi Mărunţi” şi o cană cu vin. Apoi toţi prietenii tăi prezenţi se  strâng la un loc, şi încep să vorbească, să se cunoască între ei. Stau totuşi în jurul aceleiaşi  mese, glumesc şi se înţeleg ca  şi cum chiar s-ar cunoaşte de-o viaţă. Ciudat, nu? Ne amintim cu plăcere de toate tâmpeniile pe care le făceai, şi noi cu tine. Îţi mai cântăm. A ieşit şi soarele. Te-ai mai liniştit, nu?

E ziua ta mâine (5aug)..L-am rugat pe Sf. Petru să-ţi transmită  „la mulţi ani pe nori pufoşi” din partea mea şi să te pupe la fel de apăsat cum mă pupai tu pe mine. Sper că aţi încins deja petrecerea, iar Pitiş e dj-ul favorit.

te iubesc :)

pentru că important e să ne stea părul binee 😀

şi pentru că te iubesc mult, asta e pentru tine:

„tu doreşti să crezi pe toată lumea cumsecade şi te doare când vorbesc de rău pe cineva. eu vreau să cred numai că tu eşti desăvârşită, dar te împotriveşti. nu te teme că voi depăşi măsura, că voi încălca privilegiul pe care-l ai de a crede în bunătatea tuturor. nu e nevoie. sunt puţini aceia pe care-i iubesc cu adevărat şi mai puţini însă aceia despre care am o părere bună. cu cât cunosc lumea mai mult, cu atât mă nemulţumeşte mai mult: fiecare zi îmi întăreşte credinţa în nestatornicia firii omeneşti şi mă convinge de puţinul temei care se poate pune şi pe ceea ce pare a fi merit şi pe ceea ce pare a fi bun simţ.”

(„Mândrie şi prejudecată”- Jane Austen)

Şi pentru că ” în Berceni ai pe cineva ” 🙂

Şi pentru că şi eu am pe cineva care mă scoate la plimbărici noaptea cu machina, ca să mă-nveselească. Pentru că e cineva care face dedicaţii deocheate din balansoar pentru mine

Şi pentru toţi anii în care o să mai fim una lângă cealaltă ca şi până acum. Te iubesc, Chitina 🙂 (prim plan)

una, doua, trei…

O ora, doua, trei.

dscf18881

Sa hoinaresti toata ziua prin oras, sa descoperi de fiecare data alt coltisor ascuns al Bucurestiului. Sa nu-ti dai seama cand trece timpul. O cafea, doua, trei. O ora, doua, trei. Ai spus ca te lasi. Dar de maine. Planuri de copii. Ce iti doresti, ce o sa faci tu cand o sa te faci mare mare. Cateodata chiar simti ca ai puterea de a schimba ceva in lumea asta. Soare, cald. Parc. Alegi o banca. Zaci. O ora, doua, trei. Inca zaci. O sticla de cola e intotdeauna alaturi. Filme bune. Traiasca cinematecile unde nu se vand floricele. Ceainarie. Carti bune. Te pierzi cu orele in Carturesti. Pliante. L-ai mai primit de trei ori azi, insa il iei din bun simt, pentru ca stii cat de nasol e sa fii lasat cu mana intinsa. Jeleuri. Le-ai manca dimineata, la pranz si seara. Plimbari. Bataturi. Terapie prin shopping. Treci mai mult pe rosu. N-ai chef de citit ziare. Nu te intereseaza ce s-a mai intamplat cu Base. In metrou, cineva iti aminteste de o persoana draga tie. Zambesti. Studiezi. Analizezi. Critici [ in sinea ta evident 😛 ]. Mai citesti trei randuri din carte, dar te fura somnul. Treci la revista din geanta, astepti calm sa termine si cel de langa tine de citit articolul, ca sa poti da pagina. Zambesti din nou, intelegeri din priviri cu persoane necunoscute. Nu te astepti. Se intampla. Daca te-ai fi rugat sa se intample, daca te-ai fi pregatit, ai fi planuit, fi sigur ca NU s-ar fi intamplat. Amintiri cu persoane pe care nu le-ai mai vazut de mult timp. Pe fundal : “it’s just a yellow leemooon tree”. O cafea, doua, stop.

Totul pare pe dos. Poate asa trebuie sa fie.

Prieteni. Amintiri.