Merit să înfund puşcăria

Mi-am omorât timpul.

Mi-am omorât timpul purtând nişte încălţări care mă strângeau, doar pentru că-mi plăceau la nebunie. Mi-a luat ceva timp şi m-a costat câteva bătături să-mi pot da seama că nu e de ajuns să-mi placă la nebunie. Trebuie să se şi potrivească. (faţa care face cu uochiu)

Mi-am omorât timpul certându-mă cu mama, în loc să mă conformez cu gândul că n-o să mă cunoască niciodată cât aş vrea şi că vorbim limbi diferite.

Mi-am omorât timpul cu un job care nu m-a ajutat cu nimic, dar care a fost un rău necesar.

Mi-am chinuit timpul încercând să înţeleg de ce oamenii sunt răi şi individualişti. Nu l-am chinuit chiar degeaba. Am realizat că ei au cel mai mult de câştigat din jocu ăsta bolnav de-a societatea.

Am pierdut mult timp criticând şi judecând, fără să mă gândesc că nu mă ajută cu nimic, personal. Plus că şi în grădina mea e cam haos.

Mi-am omorât zilele cititnd jumătăţi de cărţi şi vizionând jumătăţi de filme. Probabil răbdarea mea e suspendată undeva şi aşteaptă să se termine canicula ca să se întoarcă la mine.

Am omorât timpul cu orgolii prosteşti.

Am dat cu ciocanu-n ceas, am ţopăit pe el încălţată-n bocanci până când l-am spart. Am sperat să-l opresc de tot. Să nu mai treacă atât de repede. Am crezut că dacă înapoi nu-l pot da, măcar se va opri în loc. În prezent. Dar nu, el continuie să ticăie, nepăsător.

L-am omorît din comoditate, din nepăsare. Pentru că n-a vrut să se schimbe. Sau pentru că s-a schimbat prea mult în cei 20j de ani de când ne cunoaştem. Sau eu trebuia să mă schimb? Hei, dar oamenii nu se schimbă. Doar el. În permanenţă.

Am cheltuit timp construind kilometri întregi de autostradă spre vise.

Mi-am irosit orele gândindu-mă dacă să rămân şatenă sau să mă fac iar brunetă. Ore irosite complet degeaba. Sunt roşcată.

L-am ucis pentru că m-am panicat. Gonea într-una, eu strigam la el să se oprească, însă nu mă auzea. De ce trebuie să ne sincronizăm cu el la viteză? Pentru ce trandemul? Pe mine mă ameţeşte. Fiecare ar trebui să aibă unitatea lui de măsură, fiecare ar trebui să hotărască singur câte ore are o zi, şi când e momentul să fie responsabil.

Dacă stau să mă gândesc bine, cred că l-am enervat până a murit. Era foarte sâcâitor şi prea curios. Vroia să ştie mereu ce planuri de viitor am, ce fac maine, poimâine, sau peste trei ani. S-a săturat să tot audă „nu ştiu, nu ştiu”.

Am crezut că am scăpat de el, că o să mă lase în pace. Dar sper imposibilul. Mă hărţuieşte mereu. Mă presează. Vrea să ştie ce o să fac daca nu-mi iau restanţele şi se întâmplă inevitabilul, vrea să ştie ce o să fac acum, fără „răul necesar”. Ca un disc pe un pickup stricat, îi repet cu privirea în gol: „nu ştiu, nu ştiu”

Îl ignor şi mă gândesc doar la clipa în care voi zace pe plajă din nou, cu nasu în nisip. I-am zis să se ducă pe capul altcuiva, că mai discutăm la o ceaşcă de mare şi-o ţigară, când o să am ochii mai verzi. Atunci poate o să gândesc mai limpede şi o să am sufletul mai liniştit. O să ascultăm valurile şi o să-l omor din nou. Fără mustrări de conştiinţă. Şi aşa voi deveni un criminal în serie. Doar că omor acelaşi instrument vag, care are o mie de vieţi.

Iar voi vă omorâţi timpul citind toate „nimicniciile” astea ale mele.

Anunțuri

una, doua, trei…

O ora, doua, trei.

dscf18881

Sa hoinaresti toata ziua prin oras, sa descoperi de fiecare data alt coltisor ascuns al Bucurestiului. Sa nu-ti dai seama cand trece timpul. O cafea, doua, trei. O ora, doua, trei. Ai spus ca te lasi. Dar de maine. Planuri de copii. Ce iti doresti, ce o sa faci tu cand o sa te faci mare mare. Cateodata chiar simti ca ai puterea de a schimba ceva in lumea asta. Soare, cald. Parc. Alegi o banca. Zaci. O ora, doua, trei. Inca zaci. O sticla de cola e intotdeauna alaturi. Filme bune. Traiasca cinematecile unde nu se vand floricele. Ceainarie. Carti bune. Te pierzi cu orele in Carturesti. Pliante. L-ai mai primit de trei ori azi, insa il iei din bun simt, pentru ca stii cat de nasol e sa fii lasat cu mana intinsa. Jeleuri. Le-ai manca dimineata, la pranz si seara. Plimbari. Bataturi. Terapie prin shopping. Treci mai mult pe rosu. N-ai chef de citit ziare. Nu te intereseaza ce s-a mai intamplat cu Base. In metrou, cineva iti aminteste de o persoana draga tie. Zambesti. Studiezi. Analizezi. Critici [ in sinea ta evident 😛 ]. Mai citesti trei randuri din carte, dar te fura somnul. Treci la revista din geanta, astepti calm sa termine si cel de langa tine de citit articolul, ca sa poti da pagina. Zambesti din nou, intelegeri din priviri cu persoane necunoscute. Nu te astepti. Se intampla. Daca te-ai fi rugat sa se intample, daca te-ai fi pregatit, ai fi planuit, fi sigur ca NU s-ar fi intamplat. Amintiri cu persoane pe care nu le-ai mai vazut de mult timp. Pe fundal : “it’s just a yellow leemooon tree”. O cafea, doua, stop.

Totul pare pe dos. Poate asa trebuie sa fie.

Prieteni. Amintiri.