Being back

Detalii despre proiectul meu EVS în Lituania aici.

I was an EVS volunteer in a climbing gym in Kaunas, Lithuania.

My second evening back in Bucharest caught me in the city center, with a Lithuanian flag around my body, supporting their basketball teams during the first 3×3 European Championship, which we hosted. I was freshly returned after living one year in their land, where basketball is the main religion.

10013981_10152710402173588_6180474358677679484_nSomehow, I was sitting on that small, improvised arena, somehow I was still in Kaunas, drinking coffee in our garden and feeding the neighbours’ cat while my flatmates would threaten to bake her in the oven. I was watching through the basketball competitions and thinking about all the people who were part of my life in the last year, people who I won’t get to see anytime soon.

At the end of August, I burst into tears at the opening of the new gym party, when someone from behind touched my right shoulder and asked me how do I feel, now, close to the end. That moment corresponded with the gym team calling all the volunteers, to thank us and for group photos. The moment is there, recorded in some photos. I was like a waterfall, of course, caught in one of the ten times during the year, when I decided to put on some mascara. It took some big hugs and some cake to calm down. Then I realised it’s over, “viskas” as they would say.

I realised one year is the exact time frame when I got to feel fully comfortable and integrated. Felt that with my team from the climbing gym, felt that in our house, felt that with my international friends. Felt that when someone was asking for directions in Kaunas and I could answer. After sleepovers in the gym, meals shared together, trips, campfires, biking tours, 3:00 am talks, so many fireworks, lake trips, letters, kids screaming all around, getting lost, improving body language, getting the chicken pox and missing home. After comparing Romania to Lithuania, Italy, Spain, Germany and sharing funny or sad stories about our systems, after the struggles of getting attached and then saying goodbye to so many international friends who finished earlier their projects. I finaly got comfortable 100%, I knew where to find everything and got the courage to ask for help, whenever.

10155002_10152303750853675_1396087198_nSome say that when you feel too comfortable it’s a clear sign you should move again. Well, more than this saying, my project was ending and I had to move anyway from my comfortable corner. Last month of project was full of questions from others, full of non-answers from my side.

I didn’t feel anything about my return. I wasn’t excited, I wasn’t sad. I was nothing. It’s the weirdest thing ever – feeling empty and cold, like a stone. I always put a wall to questions. “So, what are you going to do when you go back?”. Don’t know. “So, you must be pretty excited to go back after one year”. Don’t know. “Bet you’re gonna start looking for other international projects soon”. Don’t know. “Stop suffocating me”, my eyes were screaming.

It’s not like we had time to analyze anything. No time to even think that we witnessed a big change – moving the climbing gym in a bigger space, our team becoming more professional and aiming higher, hence stressed more and sleeping less. Me and my Italian colleague Ste were always in between helping in the new gym, last details before opening/ competition/ party, shopping or making presents and writing letters on our knees for the people who were part of our lives, in between coffee sips and buses that we had to catch.

We were also talking and showing around for the three new volunteers, with whom we got to meet for a few days. They had this fresh enthusiasm, trying to help whenever, wherever, from their first days. I was having mental pictures of our exact same start, one year ago.

1920220_842821129077542_871600935_nI felt even emptier at the final thought that I’m not needed there anymore. Just knew I have a ticket back to Bucharest on the 3rd of September and that I was going to wear the same cowboy boots that brought me in Lietuva at the beginning of last September, in a chilly night. Cowboy boots and a snowboarding jacket. What else can make more sense? I know, a 60l backpack, where I managed to squeeze almost all my belongings. Johnny Cash in my head singing “I don’t know, I know I’ll just be moving along”. 

In my last months in Lithuania I had lots of contradictory moments. I had evenings (because, somehow, all the doubts like gathering during the night) when I would turn the internet upside down searching for abroad opportunities in all the possible fields. I was applying to English teaching jobs in Spain, other volunteering services in Buenos Aires, checking websites like, where you can be hosted by local families all around the world, in exchange of helping them a couple of hours per day with family tasks. I had desperate moments thinking I have to see more of this world, no matter how.

Than I would wake up, checking Romanian newsfeeds and seeing great initiatives happening, so different comunities trying to make their projects survive, despite the dificulties they were encountering. And then I was stopping my international search and thinking I can do wonderful things here, where I grew up. I don’t need to run away right now. I don’t need to speak a foreign language forever nor do I know if I want that. I was feeling lost between so many questions, doubts and the fear of depression, once arriving home and in my mind, going to a new place was a solution.

The questions are never ending and I never stopped keeping an eye on international opportunities. Would finding a job in Italy for example, as a nany, with a good salary, make me happier than receiving maybe not even half of the sum for reporting in Romania, for writing in my language, using our endless expressions? Would the organized German society make me laugh at least half of the times Romania does, with its contradictions, with its weird laws and politicians constantly making fools of themselves; with its unfinished roads and bridges and traffic madness. Would the friends I make abroad be as trustworthy as my friends back home? Am I interested in making small differences or just in monthly income? Can old pictures taped on new walls fill the hole of not seeing dear friends for months/ years? Where do I start and where do I continue?

I came back, decided that me and Bucharest have to give eachother a second chance, and a third one, if neccesary. I think I gained a lot after my year abroad – from self-confidence and having initiatives, to being independent, having more patience or being a teamplayer, although I enjoy more working on my own. Knowing when to talk and when to listen, and how to let go. All of these give me enthusiasm back here (and it would take 10 other posts to explain one big year, but for those interested in EVS, contact me).

I didn’t get the chance to get depressed because of all the life this city has in it, especialy now, when a fresh season is starting, when the season of fresh starts is on. Movies, theatre and music festivals, open doors, renovations, exhibtions, street performances and sports competitions, more and more people trying to participate to the cultural evolution of our capital. More and more graffiti on the walls telling me everything’s gonna be fine or quoting romanian writers. I think autumn is a great time to be back, redescovering my own city, with a higher sense for details than I already had.

“What would happen if we would all run away from our countries and trash-talk it to foreigners?”, my Lithuanian tutor once asked me, in response to my questions, “have you ever thought of living abroad?”

I don’t want to find answers to her question actualy, for now I’m happy to be back, to meet again all my dear people and to start working on projects sooner than I thought. Trying to catch up with this year’s events. I pause my personal question flow and keep myself busy. Stopped trying to understand where do I belong and if I’m taking the right decisions. Without ultimatums for the moment, although I’m not saying ultimatums are bad.

For now, I marked my year on my room’s walls, with a Žalgiris poster (the famous Lithuanian basketball team), a map of Lithuania’s touristic point and some pictures. My room needed to know where am I back from too.

Uncertainty is quite unsettling, but also exciting. And then unsettling again. Exactly how my Bucharest always was. It’s a love-hate kind of thing, in the permanent city rush, in between two honks, while crossing on a red light, passing by some beggars and some stray dogs.

Some pics from Lietuva:

575310_730005570359099_703538234_n 1006045_10201808537281223_1226174898_n1396053_620831071326084_1049122903_n1656172_707844432570945_753023322_n1907688_665504980192026_7564991062621074029_n1972340_10152303751033675_441181196_n10003535_620831074659417_703713501_n10425084_916742995018688_71369314935088858_n10498539_10152571667548588_8706632770224194673_o 1512426_809802329046089_1074048165_n 1521924_785836448109344_1683333286_n 1525165_791039714255684_96030947_n 1965067_853697334656588_997236495_n 10277829_882288528464135_4079759783597896214_n 10389359_904911916201796_8820931068343952397_n 10462630_916745031685151_5038447042831402468_n 10462659_671471552921256_6963386731422455053_n 10629713_863536716989899_4619770087262132407_n 10681484_286587051534571_1669768471_n 10685164_286585084868101_699610767_n 10685292_286585448201398_1179634075_n

Gașcă haotică în deplasare

Am plecat la începutul lunii mai zece zile în Polonia. Eram opt oameni – șapte clujeni și cu bucureșteanca. Pe cinci îi cunoscusem în martie, când am petrecut o săptămână cu ei în Sighetu Marmației, printr-un proiect organizat de ei. După ce am plecat din Sighet, m-au mai plimbat prin Cluj, m-au găzduit și au avut grijă de mine. Dup-aia m-au întrebat dacă n-aș vrea să merg cu ei în Polonia, într-un schimb de tineret. Dar înainte de schimbul de tineret urma să bălăurim prin Cracovia trei zile. Cum să nu vreau?

Schimbul de tineret în sine a fost destul de trist, daaar…așteaptă…

Iată 30 motive-pentru care-călătoritul-cu-oameni-cărora-le-lipsesc-câteva-piulițe-sus-dăunează-grav-monotoniei.

  1. Are cine să se ocupă de plănuit toată chestia, că și-așa nu erai mare fan.
  2. Are cine să-ți pună mâncare deoparte, dacă nu te trezești la timp.
  3. Are cine să-ți facă poze stupide cu porumbeii, cu un urs mare de pluș sau pur și simplu. Doar ești turist, ai voie.
  4. Ai cu cine să te pierzi în oraș, faceți mișto unii de alții și mai durează ceva până realizați că mergeți în cerc, chiar dacă vă uitați pe google maps, cică.
  5. Ai cu cine să faci un tur de castel în care au locuit mulți prinți. Ai cui să povestești că tu ai copilărit acolo de fapt și poți să te identifici în picturile vechi, de la diverse festinuri. Acolo dădea unchi-tu bairamuri, de fapt. Poți să bați câmpii și să fie cineva acolo care să-ți țină isonul. Și să pui mâna pe chestii!!! Doar te-au enervat când ți-au zis că n-ai voie să faci poze.
  6. Poți să te bucuri că găsești Coca-Cola Cherry la 1.5l și s-o împarți cu cineva și să te enervezi că nu e la fel de entuziasmat ca tine.
  7. Poți să ocupi o cameră mare de hostel, fără outsideri (dacă sunteți opt:D).
  8. Ai pe cine să adormi în microbuz. Sau adorm alții pe tine, după noroc. De preferabil fără băluțe implicate.
  9. E mereu cineva cu sandvișuri sau dulciuri.
  10. Cineva adună toate perlele conștiincios într-un carnețel ca să poată face mișto de tine mai târziu. Altul strigă ”ai notat-o mă și p-aia?”.
  11. O să ai cu cine să râzi de faptul că există interfon la hostelul la care stai. Oricine poate să sune și să spună ”suntem clienți la voi”, nu? Sau e un cod secret pe care nu ni l-ați spus?
  12. Ai cu cine să bântui barurile și cluburile cu muzică proastă (după multe ore în care dezbateți dezhidratați și tot nu vă hotărâți asupra locului). Dar când vă decideți, ai cu cine să te dai în stambă fix lângă pupitrul DJ-ului, din tot sufletul. După vreo 20 de minute crezi că ți-a mai rămas puțin respect de sine și ieși naibii de acolo.
  13. Prostești pe cineva să-ți țină actele sau banii sau țigările, dacă n-ai chef de geantă sau n-ai buzunare.
  14. Toată lumea vrea să meargă să doarmă, dar mai reușești să convingi totuși câțiva să rămână, când găsești o bodegă perfectă în care poți să zaci și să bei câte beri vrei. Trebuie să fie undeva la un subsol și să bage AC/DC.
  15. Ai cu cine să mănânci mizeriile de la trei dimineața. Că după ce stai prin baruri, te pălește foamea, just?
  16. Puteți să încercați să speriați lumea pe stradă. La noi a mers când am strigat noaptea unii la alții ”nein, nein, nein”.
  17. Dacă alergi și cazi în patru labe, în mijlocul unei piețe centrale dintr-o țară străină, are cine să vină și să se așeze lângă tine, să te întrebe dacă ești bine, dacă mai ai toate degetele. Dar cel mai important, e cineva care râde de tine.
  18. Ai de la cine să împrumuți feon și șampon uscat – ultima fiță!
  19. Dacă mergi undeva unde ești obligat să socializezi cu alte naționalități, dar sunt nesuferiți și nu-ți plac și nu vrei să te joci cu ei, poți să te întorci la secta ta să comentezi în limba ta, chiar dacă ești la masă cu EI! Dar e un gest foarte foarte urât. Să nu faceți asta.
  20. Ai cu cine să ai conversații de ora 2.30 dimineața, fără prea mare logică. Dar cu bere, măgura și chipsuri.
  21. Poți să vezi câți încăpeți într-o cabină de telefoane (noi am cedat la patru) sau în trei paturi de o persoană, lipite. Noi am încăput opt pe dungă, cu o saună imediată. Există posibilitatea de adormire, dar pe rând, negru după negru cedează.
  22. Poți să cotețărești camera altcuiva (să tragi un pui de somn, să-ți lași haine p-acolo, să bei o bere, să faci dezordine practic). Doar în fiecare excursie e o cameră cool în care se strânge toată lumea și-o distruge.
  23. Dacă mergi într-un muzeu precum Auschwitz și te dor picioruțele de la atâta umblat prin soare, măcar e cineva care să-ți dea una peste ceafă că ești ridicol când te plângi într-un asemenea loc.
  24. Are cine să te ajute să furi semne de circulație de pe stâlpi. Ține bine de moment – ăla s-ar putea să fie highlight-ul zilei tale.
  25. Are cine să râdă de tine când un băiat de șase ani îți pune mâna pe fund (îți dai seama că ăsta e de fapt highlight-ul zilei) și are cine să facă mișto de tine când te sperii de o gașcă de copilași. (sunt răi, frate!)
  26. Cineva trebuie să aibă grijă de copil. Știi..acel om din gașcă pe care-l vezi mereu cum cade din picioare sau care-și uită geanta prin benzinării. Ai o responsabilitate!
  27. Îți dai seama târziu că te-ai așezat la cea mai scumpă cafenea din centru și că trebuie să legi o sfoară de ceașca de cafea când bei, ca să nu se ducă cu totul pe gât, la cât de mică e. Dar măcar e un prieten care te alină ”hai măă, de câte ori vii ca turist aici?”.
  28. E cineva care se îngrijorează mereu când nu ești în zonă.
  29. Ai cui să-i spui într-o benzinărie, după ce ați intrat din nou în țară: ”ce tare ar fi acum, cât ne bem noi cafeaua, șoferul să ia microbuzul și să plece cu toate chestiile noastre”. Tu  să zici senin ”suntem acasă, ne descurcăm noi cumva”.
  30. Ai cu cine să râzi o lună de toate bazaconiile pe care le-ai spus și făcut și te vei trezi că faci glumele din excursie cu persoane care n-au fost acolo și nu-ți dai seama de ce se uită cu față lungă la tine, om serios, care râde prostește că și-a amintit de o poantă stupidă pe care unul dintre voi a făcut-o în a treia zi.

De fapt și de drept, e fain să pleci în gașcă pentru că ai cu cine să faci și haz de haz și haz de necaz. Nu pot să spun decât că-i îndrăgesc tare pe oamenii ăștia. Îi cunosc de puțin timp, dar când ne întâlnim, am impresia că petrecem și povestim de ani de zile. Că am bătut mult mai drumuri împreună și că am băut mult mai multe beri. Cine știe. Dacă cineva undeva, într-o altă dimensiune plănuiește toate întâlnirilea astea, face o treabă bună. Cert e că dacă m-aș muta la Cluj, m-aș muta pentru că aș ști că nu sunt singură acolo. Oricât de frumos e un oraș, are mai mult farmec străbătut cu cineva. Iar ei sunt acei cineva atât de diferiți unul de altul, dar de care m-am atașat atât de ușor și de care mi se face dor la București, chiar dacă am prietenii mei buni și aici (care se gelozează de fiecare dată când pomenesc de Cluj-sau-oamenii-de-acolo). Ideea e că e musai să vi-i descriu în câteva rânduri pe fiecare, ca să înțelegeți de ce ne-am distrat atât de bine și cam cum e fiecare.

De la scaunul gol/ (a.k.a. eu) în dreapta, avem: Adi, Laura, Erika, Ioana, Cristi, Andra, Doru.

Adi e singurul Clujean get-beget dintre toți șapte. E tăcut 80% din timp, stă undeva în spate și ascultă conversațiile, deși ai putea crede că are lucruri mai importante la care să se gândească și că l-am plictisi. Dar îți dai seama că tace și le coace, pentru că la un moment dat vine o replică – ies cuvinte din cavitatea lui bucală pe un ton grav și lent, bineînțeles, de ardelean. La replica aia ironică va râde toată gașca. Când nu face asta, își scoate carnețelul și începe să deseneze. O face chiar bine, cred eu. Pentru toate zilele în care am purtat haine fără buzunare, Adi a fost drăguț și mi-a închiriat marsupiul lui din hanoracul vișiniu, în care am mai strecurat câte un pachet de țigări. Când rămâneam fără, dona din stash-ul lui de tutun. Și are Johnny Cash în telefon.

Laura e una dintre pisicuțele din grup. Îi place să pozeze pentru că știe că e frumoasă și are mereu un ghiozdan separat pentru cosmeticele ei, când pleacă la drum. Dar e o pisicuță decentă, nu-și face poze în oglindă. De la început am crezut că mi-e soră dintr-o altă viață sau ceva de genul. Gândim la fel, ne împiedicăm de mobilă amândouă, zicem chestii în același timp și suntem la fel de nehotărâte. Ea mi-a fost ghid prin Cluj, îmi explica pe lângă ce trec în stânga și-n dreapta. Da, ea e copilul care se lovește mereu. M-a luat de data asta. Leșină de plăcere dacă o mângâie cineva prin păr. Leșină de supărare dacă nu.

Erika e o minognă cârlionțată care zâmbește tot timpul și care e mulțumită de viața ei exact așa cum e. N-am auzit-o niciodată plângându-se – ba chiar mi-a spus că nu și-ar dori să fie în niciun alt loc în momentul de față. Desenează, face grafică pentru reviste, e om de comunicare și citește mult. Ea m-a găzduit în garsoniera ei din Cluj, unde are multe cărți în engleză, bilețele pe frigider de la tot felul de oameni care au cunoscut-o și i-au spus cât de awesome e. E obsedată de Amanda Palmer și de Mumford and Sons. Am iubit-o din prima clipă.

Ioana e o scumpă. E sarcastică și mereu are o dumă pregătită în buzunarul de la blugi. E o pesimistă din fire și am iubit-o pentru că și eu sunt la fel, dar când râde, râde cu tot sufletul (cu siguranță râde de cineva). Găsește tot timpul nume de cod și porecle inspirate. Cochetăm amândouă cu d’ale jurnalismului, cu pragmatismul și cu picioarele înfipte în pământ. Ea deține miraculosul șampon uscat! Aplici și ești gata de drum. A fost persoana care a prevăzut că schimbul nostru de tineret va fi ”nașpa, nașpa, nașpa” (despre asta în alt post). Dar noroc că ne-am avut unii pe alții.

Andra e cealaltă pisicuță a grupului. Și ei îi place să pozeze, dar e și mămica grupului. Ong-istă convinsă, mereu se luptă cu scrisul de proiecte și cu oamenii care încearcă să fure bani europeni. Se ceartă cu oamenii de pe la instituțiile statului și se amuză când se rezolvă toate la o simplă pomenire a legitimației de presă. Cred c-am devenit și eu un pic mai bătăioasă de când am cunoscut-o, dar mai presus de toate, m-am îndrăgostit de felul în care zice ”cafia”. O liniștește micul dejun englezesc de la Casa TIFF, din Cluj.

Cristi își pregătește licența pe antropologie și e șef pe fotografie. N-ai cum să mănânci sau să respiri fără să ai o amintire de la acel moment dacă ești în preajma lui. Dă bine și în fața camerei, când e filmat. Nu e timorat ca restul oamenilor normali. E călător în permanență. Abia s-a întors din Rusia, a trecut prin Norvegia și vrea să plece voluntar în Austria. A reușit să mă mai scoată din scorțoșenia pe care o aveam în fața aparatelor de fotografiat, după ce m-a obligat(!) să pozez o jumătate de oră pe un drum încețoșat, între munți, în Polonia. Chiar credeam că meseria asta a fotomodelelor e ușoară, dar acum tind să le înțeleg puțin. Măcar am ce pune pe feisbuc trei luni de acum încolo.

Doru e cel mai mare pasionat de educație nonformală și cel mai tare entertainer. E natural, nu se chinuie. Oamenii se simt mereu bine și se distrează în preajma lui. Nici n-ai cum să treci pe lângă el și să nu-l observi, la cei 1.80-și- de metri. Are mereu pregătit un costum și niște pantofi negri, chiar dacă ocazia n-o cere. Fumează trabuc din când în când și miroase mereu bine. Îi plac fetele frumoase și pedante, dar care se apropie cât de cât de înălțimea lui. Da, ajungi mai greu cu prăjina la nasul lui (e un soi de Barney Stinson). Era să uit, e și-un bun dansator. Poți să-l iei și pe post de live-audiobook, să-ți citească chestii, pentru că are o voce de povestitor d-ăla de discuri pentru pick-up. Sau de psihopat, depinde cum interpretezi. You can’t make that shit up.

Mai multe despre gașca veselă pe pagina oficială a GoFree, ong-ul în care activează.