Being back

Detalii despre proiectul meu EVS în Lituania aici.

I was an EVS volunteer in a climbing gym in Kaunas, Lithuania.

My second evening back in Bucharest caught me in the city center, with a Lithuanian flag around my body, supporting their basketball teams during the first 3×3 European Championship, which we hosted. I was freshly returned after living one year in their land, where basketball is the main religion.

10013981_10152710402173588_6180474358677679484_nSomehow, I was sitting on that small, improvised arena, somehow I was still in Kaunas, drinking coffee in our garden and feeding the neighbours’ cat while my flatmates would threaten to bake her in the oven. I was watching through the basketball competitions and thinking about all the people who were part of my life in the last year, people who I won’t get to see anytime soon.

At the end of August, I burst into tears at the opening of the new gym party, when someone from behind touched my right shoulder and asked me how do I feel, now, close to the end. That moment corresponded with the gym team calling all the volunteers, to thank us and for group photos. The moment is there, recorded in some photos. I was like a waterfall, of course, caught in one of the ten times during the year, when I decided to put on some mascara. It took some big hugs and some cake to calm down. Then I realised it’s over, “viskas” as they would say.

I realised one year is the exact time frame when I got to feel fully comfortable and integrated. Felt that with my team from the climbing gym, felt that in our house, felt that with my international friends. Felt that when someone was asking for directions in Kaunas and I could answer. After sleepovers in the gym, meals shared together, trips, campfires, biking tours, 3:00 am talks, so many fireworks, lake trips, letters, kids screaming all around, getting lost, improving body language, getting the chicken pox and missing home. After comparing Romania to Lithuania, Italy, Spain, Germany and sharing funny or sad stories about our systems, after the struggles of getting attached and then saying goodbye to so many international friends who finished earlier their projects. I finaly got comfortable 100%, I knew where to find everything and got the courage to ask for help, whenever.

10155002_10152303750853675_1396087198_nSome say that when you feel too comfortable it’s a clear sign you should move again. Well, more than this saying, my project was ending and I had to move anyway from my comfortable corner. Last month of project was full of questions from others, full of non-answers from my side.

I didn’t feel anything about my return. I wasn’t excited, I wasn’t sad. I was nothing. It’s the weirdest thing ever – feeling empty and cold, like a stone. I always put a wall to questions. “So, what are you going to do when you go back?”. Don’t know. “So, you must be pretty excited to go back after one year”. Don’t know. “Bet you’re gonna start looking for other international projects soon”. Don’t know. “Stop suffocating me”, my eyes were screaming.

It’s not like we had time to analyze anything. No time to even think that we witnessed a big change – moving the climbing gym in a bigger space, our team becoming more professional and aiming higher, hence stressed more and sleeping less. Me and my Italian colleague Ste were always in between helping in the new gym, last details before opening/ competition/ party, shopping or making presents and writing letters on our knees for the people who were part of our lives, in between coffee sips and buses that we had to catch.

We were also talking and showing around for the three new volunteers, with whom we got to meet for a few days. They had this fresh enthusiasm, trying to help whenever, wherever, from their first days. I was having mental pictures of our exact same start, one year ago.

1920220_842821129077542_871600935_nI felt even emptier at the final thought that I’m not needed there anymore. Just knew I have a ticket back to Bucharest on the 3rd of September and that I was going to wear the same cowboy boots that brought me in Lietuva at the beginning of last September, in a chilly night. Cowboy boots and a snowboarding jacket. What else can make more sense? I know, a 60l backpack, where I managed to squeeze almost all my belongings. Johnny Cash in my head singing “I don’t know, I know I’ll just be moving along”. 

In my last months in Lithuania I had lots of contradictory moments. I had evenings (because, somehow, all the doubts like gathering during the night) when I would turn the internet upside down searching for abroad opportunities in all the possible fields. I was applying to English teaching jobs in Spain, other volunteering services in Buenos Aires, checking websites like, where you can be hosted by local families all around the world, in exchange of helping them a couple of hours per day with family tasks. I had desperate moments thinking I have to see more of this world, no matter how.

Than I would wake up, checking Romanian newsfeeds and seeing great initiatives happening, so different comunities trying to make their projects survive, despite the dificulties they were encountering. And then I was stopping my international search and thinking I can do wonderful things here, where I grew up. I don’t need to run away right now. I don’t need to speak a foreign language forever nor do I know if I want that. I was feeling lost between so many questions, doubts and the fear of depression, once arriving home and in my mind, going to a new place was a solution.

The questions are never ending and I never stopped keeping an eye on international opportunities. Would finding a job in Italy for example, as a nany, with a good salary, make me happier than receiving maybe not even half of the sum for reporting in Romania, for writing in my language, using our endless expressions? Would the organized German society make me laugh at least half of the times Romania does, with its contradictions, with its weird laws and politicians constantly making fools of themselves; with its unfinished roads and bridges and traffic madness. Would the friends I make abroad be as trustworthy as my friends back home? Am I interested in making small differences or just in monthly income? Can old pictures taped on new walls fill the hole of not seeing dear friends for months/ years? Where do I start and where do I continue?

I came back, decided that me and Bucharest have to give eachother a second chance, and a third one, if neccesary. I think I gained a lot after my year abroad – from self-confidence and having initiatives, to being independent, having more patience or being a teamplayer, although I enjoy more working on my own. Knowing when to talk and when to listen, and how to let go. All of these give me enthusiasm back here (and it would take 10 other posts to explain one big year, but for those interested in EVS, contact me).

I didn’t get the chance to get depressed because of all the life this city has in it, especialy now, when a fresh season is starting, when the season of fresh starts is on. Movies, theatre and music festivals, open doors, renovations, exhibtions, street performances and sports competitions, more and more people trying to participate to the cultural evolution of our capital. More and more graffiti on the walls telling me everything’s gonna be fine or quoting romanian writers. I think autumn is a great time to be back, redescovering my own city, with a higher sense for details than I already had.

“What would happen if we would all run away from our countries and trash-talk it to foreigners?”, my Lithuanian tutor once asked me, in response to my questions, “have you ever thought of living abroad?”

I don’t want to find answers to her question actualy, for now I’m happy to be back, to meet again all my dear people and to start working on projects sooner than I thought. Trying to catch up with this year’s events. I pause my personal question flow and keep myself busy. Stopped trying to understand where do I belong and if I’m taking the right decisions. Without ultimatums for the moment, although I’m not saying ultimatums are bad.

For now, I marked my year on my room’s walls, with a Žalgiris poster (the famous Lithuanian basketball team), a map of Lithuania’s touristic point and some pictures. My room needed to know where am I back from too.

Uncertainty is quite unsettling, but also exciting. And then unsettling again. Exactly how my Bucharest always was. It’s a love-hate kind of thing, in the permanent city rush, in between two honks, while crossing on a red light, passing by some beggars and some stray dogs.

Some pics from Lietuva:

575310_730005570359099_703538234_n 1006045_10201808537281223_1226174898_n1396053_620831071326084_1049122903_n1656172_707844432570945_753023322_n1907688_665504980192026_7564991062621074029_n1972340_10152303751033675_441181196_n10003535_620831074659417_703713501_n10425084_916742995018688_71369314935088858_n10498539_10152571667548588_8706632770224194673_o 1512426_809802329046089_1074048165_n 1521924_785836448109344_1683333286_n 1525165_791039714255684_96030947_n 1965067_853697334656588_997236495_n 10277829_882288528464135_4079759783597896214_n 10389359_904911916201796_8820931068343952397_n 10462630_916745031685151_5038447042831402468_n 10462659_671471552921256_6963386731422455053_n 10629713_863536716989899_4619770087262132407_n 10681484_286587051534571_1669768471_n 10685164_286585084868101_699610767_n 10685292_286585448201398_1179634075_n


Gașcă haotică în deplasare

Am plecat la începutul lunii mai zece zile în Polonia. Eram opt oameni – șapte clujeni și cu bucureșteanca. Pe cinci îi cunoscusem în martie, când am petrecut o săptămână cu ei în Sighetu Marmației, printr-un proiect organizat de ei. După ce am plecat din Sighet, m-au mai plimbat prin Cluj, m-au găzduit și au avut grijă de mine. Dup-aia m-au întrebat dacă n-aș vrea să merg cu ei în Polonia, într-un schimb de tineret. Dar înainte de schimbul de tineret urma să bălăurim prin Cracovia trei zile. Cum să nu vreau?

Schimbul de tineret în sine a fost destul de trist, daaar…așteaptă…

Iată 30 motive-pentru care-călătoritul-cu-oameni-cărora-le-lipsesc-câteva-piulițe-sus-dăunează-grav-monotoniei.

  1. Are cine să se ocupă de plănuit toată chestia, că și-așa nu erai mare fan.
  2. Are cine să-ți pună mâncare deoparte, dacă nu te trezești la timp.
  3. Are cine să-ți facă poze stupide cu porumbeii, cu un urs mare de pluș sau pur și simplu. Doar ești turist, ai voie.
  4. Ai cu cine să te pierzi în oraș, faceți mișto unii de alții și mai durează ceva până realizați că mergeți în cerc, chiar dacă vă uitați pe google maps, cică.
  5. Ai cu cine să faci un tur de castel în care au locuit mulți prinți. Ai cui să povestești că tu ai copilărit acolo de fapt și poți să te identifici în picturile vechi, de la diverse festinuri. Acolo dădea unchi-tu bairamuri, de fapt. Poți să bați câmpii și să fie cineva acolo care să-ți țină isonul. Și să pui mâna pe chestii!!! Doar te-au enervat când ți-au zis că n-ai voie să faci poze.
  6. Poți să te bucuri că găsești Coca-Cola Cherry la 1.5l și s-o împarți cu cineva și să te enervezi că nu e la fel de entuziasmat ca tine.
  7. Poți să ocupi o cameră mare de hostel, fără outsideri (dacă sunteți opt:D).
  8. Ai pe cine să adormi în microbuz. Sau adorm alții pe tine, după noroc. De preferabil fără băluțe implicate.
  9. E mereu cineva cu sandvișuri sau dulciuri.
  10. Cineva adună toate perlele conștiincios într-un carnețel ca să poată face mișto de tine mai târziu. Altul strigă ”ai notat-o mă și p-aia?”.
  11. O să ai cu cine să râzi de faptul că există interfon la hostelul la care stai. Oricine poate să sune și să spună ”suntem clienți la voi”, nu? Sau e un cod secret pe care nu ni l-ați spus?
  12. Ai cu cine să bântui barurile și cluburile cu muzică proastă (după multe ore în care dezbateți dezhidratați și tot nu vă hotărâți asupra locului). Dar când vă decideți, ai cu cine să te dai în stambă fix lângă pupitrul DJ-ului, din tot sufletul. După vreo 20 de minute crezi că ți-a mai rămas puțin respect de sine și ieși naibii de acolo.
  13. Prostești pe cineva să-ți țină actele sau banii sau țigările, dacă n-ai chef de geantă sau n-ai buzunare.
  14. Toată lumea vrea să meargă să doarmă, dar mai reușești să convingi totuși câțiva să rămână, când găsești o bodegă perfectă în care poți să zaci și să bei câte beri vrei. Trebuie să fie undeva la un subsol și să bage AC/DC.
  15. Ai cu cine să mănânci mizeriile de la trei dimineața. Că după ce stai prin baruri, te pălește foamea, just?
  16. Puteți să încercați să speriați lumea pe stradă. La noi a mers când am strigat noaptea unii la alții ”nein, nein, nein”.
  17. Dacă alergi și cazi în patru labe, în mijlocul unei piețe centrale dintr-o țară străină, are cine să vină și să se așeze lângă tine, să te întrebe dacă ești bine, dacă mai ai toate degetele. Dar cel mai important, e cineva care râde de tine.
  18. Ai de la cine să împrumuți feon și șampon uscat – ultima fiță!
  19. Dacă mergi undeva unde ești obligat să socializezi cu alte naționalități, dar sunt nesuferiți și nu-ți plac și nu vrei să te joci cu ei, poți să te întorci la secta ta să comentezi în limba ta, chiar dacă ești la masă cu EI! Dar e un gest foarte foarte urât. Să nu faceți asta.
  20. Ai cu cine să ai conversații de ora 2.30 dimineața, fără prea mare logică. Dar cu bere, măgura și chipsuri.
  21. Poți să vezi câți încăpeți într-o cabină de telefoane (noi am cedat la patru) sau în trei paturi de o persoană, lipite. Noi am încăput opt pe dungă, cu o saună imediată. Există posibilitatea de adormire, dar pe rând, negru după negru cedează.
  22. Poți să cotețărești camera altcuiva (să tragi un pui de somn, să-ți lași haine p-acolo, să bei o bere, să faci dezordine practic). Doar în fiecare excursie e o cameră cool în care se strânge toată lumea și-o distruge.
  23. Dacă mergi într-un muzeu precum Auschwitz și te dor picioruțele de la atâta umblat prin soare, măcar e cineva care să-ți dea una peste ceafă că ești ridicol când te plângi într-un asemenea loc.
  24. Are cine să te ajute să furi semne de circulație de pe stâlpi. Ține bine de moment – ăla s-ar putea să fie highlight-ul zilei tale.
  25. Are cine să râdă de tine când un băiat de șase ani îți pune mâna pe fund (îți dai seama că ăsta e de fapt highlight-ul zilei) și are cine să facă mișto de tine când te sperii de o gașcă de copilași. (sunt răi, frate!)
  26. Cineva trebuie să aibă grijă de copil. Știi..acel om din gașcă pe care-l vezi mereu cum cade din picioare sau care-și uită geanta prin benzinării. Ai o responsabilitate!
  27. Îți dai seama târziu că te-ai așezat la cea mai scumpă cafenea din centru și că trebuie să legi o sfoară de ceașca de cafea când bei, ca să nu se ducă cu totul pe gât, la cât de mică e. Dar măcar e un prieten care te alină ”hai măă, de câte ori vii ca turist aici?”.
  28. E cineva care se îngrijorează mereu când nu ești în zonă.
  29. Ai cui să-i spui într-o benzinărie, după ce ați intrat din nou în țară: ”ce tare ar fi acum, cât ne bem noi cafeaua, șoferul să ia microbuzul și să plece cu toate chestiile noastre”. Tu  să zici senin ”suntem acasă, ne descurcăm noi cumva”.
  30. Ai cu cine să râzi o lună de toate bazaconiile pe care le-ai spus și făcut și te vei trezi că faci glumele din excursie cu persoane care n-au fost acolo și nu-ți dai seama de ce se uită cu față lungă la tine, om serios, care râde prostește că și-a amintit de o poantă stupidă pe care unul dintre voi a făcut-o în a treia zi.

De fapt și de drept, e fain să pleci în gașcă pentru că ai cu cine să faci și haz de haz și haz de necaz. Nu pot să spun decât că-i îndrăgesc tare pe oamenii ăștia. Îi cunosc de puțin timp, dar când ne întâlnim, am impresia că petrecem și povestim de ani de zile. Că am bătut mult mai drumuri împreună și că am băut mult mai multe beri. Cine știe. Dacă cineva undeva, într-o altă dimensiune plănuiește toate întâlnirilea astea, face o treabă bună. Cert e că dacă m-aș muta la Cluj, m-aș muta pentru că aș ști că nu sunt singură acolo. Oricât de frumos e un oraș, are mai mult farmec străbătut cu cineva. Iar ei sunt acei cineva atât de diferiți unul de altul, dar de care m-am atașat atât de ușor și de care mi se face dor la București, chiar dacă am prietenii mei buni și aici (care se gelozează de fiecare dată când pomenesc de Cluj-sau-oamenii-de-acolo). Ideea e că e musai să vi-i descriu în câteva rânduri pe fiecare, ca să înțelegeți de ce ne-am distrat atât de bine și cam cum e fiecare.

De la scaunul gol/ (a.k.a. eu) în dreapta, avem: Adi, Laura, Erika, Ioana, Cristi, Andra, Doru.

Adi e singurul Clujean get-beget dintre toți șapte. E tăcut 80% din timp, stă undeva în spate și ascultă conversațiile, deși ai putea crede că are lucruri mai importante la care să se gândească și că l-am plictisi. Dar îți dai seama că tace și le coace, pentru că la un moment dat vine o replică – ies cuvinte din cavitatea lui bucală pe un ton grav și lent, bineînțeles, de ardelean. La replica aia ironică va râde toată gașca. Când nu face asta, își scoate carnețelul și începe să deseneze. O face chiar bine, cred eu. Pentru toate zilele în care am purtat haine fără buzunare, Adi a fost drăguț și mi-a închiriat marsupiul lui din hanoracul vișiniu, în care am mai strecurat câte un pachet de țigări. Când rămâneam fără, dona din stash-ul lui de tutun. Și are Johnny Cash în telefon.

Laura e una dintre pisicuțele din grup. Îi place să pozeze pentru că știe că e frumoasă și are mereu un ghiozdan separat pentru cosmeticele ei, când pleacă la drum. Dar e o pisicuță decentă, nu-și face poze în oglindă. De la început am crezut că mi-e soră dintr-o altă viață sau ceva de genul. Gândim la fel, ne împiedicăm de mobilă amândouă, zicem chestii în același timp și suntem la fel de nehotărâte. Ea mi-a fost ghid prin Cluj, îmi explica pe lângă ce trec în stânga și-n dreapta. Da, ea e copilul care se lovește mereu. M-a luat de data asta. Leșină de plăcere dacă o mângâie cineva prin păr. Leșină de supărare dacă nu.

Erika e o minognă cârlionțată care zâmbește tot timpul și care e mulțumită de viața ei exact așa cum e. N-am auzit-o niciodată plângându-se – ba chiar mi-a spus că nu și-ar dori să fie în niciun alt loc în momentul de față. Desenează, face grafică pentru reviste, e om de comunicare și citește mult. Ea m-a găzduit în garsoniera ei din Cluj, unde are multe cărți în engleză, bilețele pe frigider de la tot felul de oameni care au cunoscut-o și i-au spus cât de awesome e. E obsedată de Amanda Palmer și de Mumford and Sons. Am iubit-o din prima clipă.

Ioana e o scumpă. E sarcastică și mereu are o dumă pregătită în buzunarul de la blugi. E o pesimistă din fire și am iubit-o pentru că și eu sunt la fel, dar când râde, râde cu tot sufletul (cu siguranță râde de cineva). Găsește tot timpul nume de cod și porecle inspirate. Cochetăm amândouă cu d’ale jurnalismului, cu pragmatismul și cu picioarele înfipte în pământ. Ea deține miraculosul șampon uscat! Aplici și ești gata de drum. A fost persoana care a prevăzut că schimbul nostru de tineret va fi ”nașpa, nașpa, nașpa” (despre asta în alt post). Dar noroc că ne-am avut unii pe alții.

Andra e cealaltă pisicuță a grupului. Și ei îi place să pozeze, dar e și mămica grupului. Ong-istă convinsă, mereu se luptă cu scrisul de proiecte și cu oamenii care încearcă să fure bani europeni. Se ceartă cu oamenii de pe la instituțiile statului și se amuză când se rezolvă toate la o simplă pomenire a legitimației de presă. Cred c-am devenit și eu un pic mai bătăioasă de când am cunoscut-o, dar mai presus de toate, m-am îndrăgostit de felul în care zice ”cafia”. O liniștește micul dejun englezesc de la Casa TIFF, din Cluj.

Cristi își pregătește licența pe antropologie și e șef pe fotografie. N-ai cum să mănânci sau să respiri fără să ai o amintire de la acel moment dacă ești în preajma lui. Dă bine și în fața camerei, când e filmat. Nu e timorat ca restul oamenilor normali. E călător în permanență. Abia s-a întors din Rusia, a trecut prin Norvegia și vrea să plece voluntar în Austria. A reușit să mă mai scoată din scorțoșenia pe care o aveam în fața aparatelor de fotografiat, după ce m-a obligat(!) să pozez o jumătate de oră pe un drum încețoșat, între munți, în Polonia. Chiar credeam că meseria asta a fotomodelelor e ușoară, dar acum tind să le înțeleg puțin. Măcar am ce pune pe feisbuc trei luni de acum încolo.

Doru e cel mai mare pasionat de educație nonformală și cel mai tare entertainer. E natural, nu se chinuie. Oamenii se simt mereu bine și se distrează în preajma lui. Nici n-ai cum să treci pe lângă el și să nu-l observi, la cei 1.80-și- de metri. Are mereu pregătit un costum și niște pantofi negri, chiar dacă ocazia n-o cere. Fumează trabuc din când în când și miroase mereu bine. Îi plac fetele frumoase și pedante, dar care se apropie cât de cât de înălțimea lui. Da, ajungi mai greu cu prăjina la nasul lui (e un soi de Barney Stinson). Era să uit, e și-un bun dansator. Poți să-l iei și pe post de live-audiobook, să-ți citească chestii, pentru că are o voce de povestitor d-ăla de discuri pentru pick-up. Sau de psihopat, depinde cum interpretezi. You can’t make that shit up.

Mai multe despre gașca veselă pe pagina oficială a GoFree, ong-ul în care activează.

Nu e bine să dai ciocolată la străini dacă nu sunt copii

Acum o lună de zile am dăruit o ciocolată pe care-mi doresc s-o fi mâncat eu. 

Povestea mea și a stalkerului pe care l-am câștigat prin forțe proprii începe în autobuzul 104, în care m-am urcat la stația de la Piața Alba Iulia. Trecusem pe la tata, care lucrează în zonă și mă duceam spre Universitate, unde urma să iau un interviu unui tip, pentru un articol.

Mă îmbrăcasem ca o fată în dimineața aia senină și călduroasă, deși era sfârșit de ianuarie. Purtam rochiță, eram dată cu rimel și ruj. E o chestie pe care am început s-o fac destul de des, spre surprinderea multora care mă întreabă „cum îl cheamă”.

Nu-l cheamă în niciun fel, că nu există deocamdată, dar în 104 am simțit, pentru cinci minute, că ar putea exista. Stătea în fața mea, lipit de ușa din mijloc și se uita insistent la mine, printre zâmbete. Era înalt, o combinație de cărunt cu șaten și cu un palton gri. Cred că avea aproape 30 de ani. Am zâmbit și eu – dacă tot păream ca-ntr-o reclamă la o rețea nouă de telefonie mobilă, s-o facem cum trebuie. L-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva, dacă are ceva să-mi spună. A zis că se mai gândește până la prima. I-am zis să se gândească mai repede, că eu acolo cobor, la Unirii.

N-a zis nimic, dar a coborât o dată cu mine. Am făcut cunoștință. Mi-a spus că-l cheamă Decebal și că lucrează în medicină. M-a condus până jos la metrou, mi-a cerut numărul de telefon și nu m-a lăsat să plec până nu mi-a dat bip și mi-a văzut telefonul sunând în mână. Înainte să plece, am scos o ciocolată Kinder din buzunarul stâng al paltonului meu – pe care o primisem de la un coleg de muncă de-ai tatei – și i-am dat-o. Așa, pentru că mi-a părut simpatic și m-a făcut să zâmbesc.

În drum spre cafeneaua în care urma să intru pentru interviu, primesc de la el un mesaj. Că nu se aștepta la gestul meu cu ciocolata, că nu-i vine să cred că sunt o fată atât de deschisă, că l-am făcut să zâmbească într-un moment greu al vieții lui și că i-am demonstrat că gesturile altruiste încă există.  Mi-a lăsat și numele unui site care explica iubirea. N-am făcut atunci nicio judecată de valoare, am zis că dacă omul a simțit nevoia să-mi spună asta, nu pot decât să mă bucur de puterea pe care o poate avea o ciocolată. N-am răspuns la mesaj.

După ce am terminat cu interviul, am mai primit unul de la el. Îmi spunea că eu chiar nu înțeleg în ce moment am apărut în viața lui. Că mai are doar 100 de euro în buzunar, că e șomer (avea un job ca maseur), a rămas fără chirie și că într-o oră urma să fie în stradă cu o valiză în brațe. Mă întreba dacă pot să-l găzduiesc câteva zile până își găsește un loc în care să stea. M-am lăudat de multe ori că ardelenii sunt gazde minunate și că m-au luat în casele lor deși abia mă cunoscuseră, dar n-am putu să fac același lucru. Eu veneam cu niște recomandări atunci, pe când acum, eu nu știam nimic despre Decebal și mi-am asumat rolul de bucureșteancă sceptică. I-am scris că nu pot, că apartamentul în care stau e plin și că ai mei n-ar vedea cu ochi buni treaba asta.

Atunci am început să cred că am greșit când i-am dat numărul meu de telefon și că, dacă a apelat la o străină să-l ia în gazdă, e clar că n-are niciun prieten. Bucățica de reporter din mine și bucățica de femeie din mine au început să împletească fire complicate. Pe după-masă m-a sunat, dar nu i-am răspuns. Mi-a mai dat un mesaj spunându-mi că a găsit unde să stea și că voia doar să-mi audă vocea, că deja nu mai poate de dorul meu și că vrea să ne vedem să mâncăm ciocolata împreună. Acum mi-era clar, nu trebuia să-i dau numărul meu ori vreo ciocolată. Nu țin cont de regula de ”n-o suna trei zile ca să nu pari disperat”, dar nu o să fiu niciodată atrasă de un tip care dă unei fete mesaje de genul ăsta după două ore de când a cunoscut-o. Am inventat o scuză, că trebuie să ajung la evenimentul X, că se termină târziu. Mi-a răspuns ”bine, dar știi că mâine nu mai scapi”.

A doua zi nu l-am mai căutat. A trecut o săptămână și credeam că dacă nu a mai dat niciun semn nici el, înțelege că nu vreau să am de-a face cu el. Până când primesc un mesaj de la el în care-mi spunea ce frumoasă sunt și ce corp frumos am într-un stil deocheat, scos dintr-o carte deocheată, cuvât cu cuvânt (gugălisem, bineînțeles). După ce că era deranjant pentru mine tot ce scrisese în mesajul ăla – adică nici măcar nu pusese mâna pe mine nici nu-mi văzuse corpul pentru că aveam un paltonaș lung pe mine când ne-am cunoscut – nici nu se deranjează foarte mult să inventeze ceva, ci dă direct copy paste.

Am sunat la Vodafone ca să întreb cum blochez un număr și l-am pus pe lista neagră fără vreun răspuns.

Peste câteva zile însă, mă trezesc (la propriu m-am trezit din somn) cu un alt mesaj de la el. Ori nu l-am blocat eu cum trebuia, ori, deși blocat,  mesaje poți trimite. „Îmi dau seama că am nevoie de tine și de iubirea ta pentru tot restul vieții mele. Și mai simt că un copil cu tine nu e ceva nerealizabil.”

Mi se urcase tot sângele în cap. I-am răspuns. ”Te rog frumos, nu mă mai căuta”. Atât mi-a trebuit.

”Păi nu erai tu cea care mi-a oferit o ciocolată?”, mi-a scris Decebal, ”păi nu pot s-o mănânc, ești falsă, ai văzut că sunt sărac și nu vrei să ai de-a face cu mine, o să arunc ciocolata la WC”.

După asta, au mai urmat trei mesaje în care Decebal, dacă așa îl cheamă într-adevăr, m-a făcut ca pe-o albie de porci și mi-a spus că dacă vreau, pot să-l denunț la poliție și să-l dau în judecată, că el oricum n-are bani să plătească. Mi-a mai scris c-o s-ajungem toți ca el, să ne ia băncile tot – case și joburi și noi credem că ne mănâncă un străin și că dacă merg în Asia, oricine te ia în casa lui, cum te dai jos din avion.

Nu i-am răspuns nici atunci la vreuna dintre provocări, deși nu știu cum am reușit să mă abțin. Au trecut două săptămâni de-atunci și am crezut că în sfârșit a uitat de mine, deși eu n-am uitat de el. Mereu când văd oameni în vreo mașină parcată la vreun colț de stradă sau bărbați stând singuri în stații de autobuz, am impresia că sunt urmărită. Am învățat să am grijă ce-mi doresc (am zis de câteva ori la cafea cu prietenele că mi-ar plăcea și mie să am un ”fan”, cineva care să fie obsedat de mine, cum au unele dintre ele).

Ieri m-am trezit cu încă un mesaj de la el. ”lumea n-ar fi atât de greu de suportat dacă n-ar fi împănată cu proști și proaste. Puțini sunt cei care cu adevărat se pricep să le facă față. Îmi dau seama că drumul spre care crezusem atâția ani este închis acum pentru mine.”

Prin labirint se pășește, p-ormă se grăiește

Îmi plac filmele bazate pe cazuri reale. Nu prea cred în expresia ”înseamnă că nu mi-a fost dat/scris  să..”pe care o folosesc mulți atunci când ceva nu le iese. Critic. Nu obișnuiesc să iau des oamenii în brațe sau să-i pup la revederi. Îmi place concretul, îmi place să îmi desenez o hartă cu adresa la care vreau să ajung dacă merg pentru prima oară. Totuși, nu pot sta departe nici de mister. E bâzdâcul ăla care mă împinge să aflu care e, de fapt, realitatea din spatele semnelor de întrebare.

Așa mă întrebam acum vreo două luni – care e, frate, faza cu teatrul labirint? Ce e aia?

Prima oară  am auzit de el de la Bogdan Nechifor, acum două luni, când am fost la un training la Gura Portiței.

Nechifor are 24 ani şi e un actor înalt, slab, blond şi cârlionţat, care câteodată îşi pune tricourile pe dos. Spune că nu fumează, dar fură mereu jumătăţi de ţigări şi minte că trage doar un fum. De oriunde ar fi, el ajunge în cinci minute de două ore. Bogdan venise să ne înveţe ce e aia un labirint şi cum se construieşte, numai că în seara aia nu prea ştia să se exprime concret. Spunea doar “veniţi mâine la workshop şi experimentaţi, teatrul ăsta se simte”, în timp ce-şi scărpina barba şi se uita în podea. Unii participanți îşi dădeau ochii peste cap.

În ciuda scepticismului, a doua zi s-au prezentat vreo 16 oameni (din 40) curioşi să afle ce înseamnă teatru labirint şi de ce tot susţine el că e o ”experienţă unică”. Eram și eu printre ei.

Am făcut mai multe exerciţii de cunoaștere dimineața, ca să devenim cât de cât o echipă în cele cinci ore pe care le aveam la dispoziţie, înainte să începem construcţia propriu-zisă a unui labirint. Ne-am grupat câte doi la majoritatea exercițiilor şi păream – pentru turişti – parte puternică a spiralei lui Bivolaru. Mi-a trecut și mie prin cap și mă simțeam cumva penibil în anumite momente. Dar am intrat în joc.

Ne-a pus să ne uităm mai mult de cinci minute unii în ochii celorlalţi. Parcă venise chitit să mă chinuie. De ce naiba m-aș uita cinci minute în ochii cuiva?

Ne-a spus să mergem încet, să ne luăm timp când păşim. Serios? Cine are timp de așa ceva în București – mai ales când te trezești și realizezi că trebuia să fii de două ore la Universitate.

Am luat prânzul doi câte doi. Eu îi dădeam ciorba cu lingura partenerei mele Mihaela şi ea mie. Amuzant, dar serios acum – eu mănânc repede.

Mihaela m-a pus să închid ochii şi m-a plimbat pe malul mării, m-a dat în leagăn, a avut grijă de mine să nu mă împiedic. Cumva, firesc, am și alergat cu ea. Căpătasem încredere. Mă simțeam în siguranță cum nu mă mai simțisem de mult timp și mă detașasem de probleme. Mi-a adus aminte de copilărie și de zilele fericite petrecute cu ai mei. Dup-aia am condus-o și eu pe ea.

Învățasem, într-un fel, să dăruim. Să avem grijă în primul rând de cel de lângă noi. Să nu mai fim – măcar pentru 15 minute – grăbiți.

Devenisem, oficial, ”constructori de labirint”.

* * *

În seara aia am creat o instalaţie pe insulă, o călătorie aşteptată cu nerăbdare de ceilalţi. Nu pot să spun decât că am încercat să răsfățăm fiecare om în parte cât mai mult cu putință. Să-i facem să se simtă confortabil. Să ne jucăm cu ei și să le provocăm toate simțurile.

Fiecare om ne vizita pe rând și avea mai multe opriri de făcut. De la 22.00 până la 4.00 au trecut oameni prin labirintul construit de noi. Când am ajuns la foc cu toţii, a durat vreo 20 de minute până când a îndrăznit cineva să vorbească. Se auzeau doar lemne troznind și cerul era inundat de stele.


Mă bag des în bucătăriile altora, chiar dacă habar n-am să gătesc. În seara aia am descoperit un meniu vast de reacții. Oamenii reacționează diferit la orice mișcare făceam în preajma lor – unii erau încordați, alții râdeau în hohote – trebuia să mă mulez după fiecare persoană. Să improvizez și să renunț la control, la al meu ”let’s do it my way”. Să fac ceva potrivit momentului. Am ieșit bulversată din bucătărie. Nu trecusem prin labirint, dar văzusem și experimentasem toată munca din culise, care ține foarte mult de psihic.

N-am fost lămurită totuși. De ce există forma asta de teatru? De ce îi spunem teatru și ce e totuși cu labirintul ăsta?


A venit sfârșitul lui septembrie și Nechifor a dat un anunț că are nevoie de constructori pentru un labirint prin București. După ce construise labirinturi timp de patru ani pentru grupuri restânse atât în România și în afară, voia să facă unul și pentru un public larg. Am percutat și mi s-a părut complicat. Gura Portiței e un spațiu menit pentru detașare numai prin prezența mării. Dar la capitală?

După ce ne-a povestit traseul am înțeles de ce ar trebui să funcționeze. E un pic de magie acolo. Un pic mai mult – din cauza asta scriu vag. Principalul meu scop, când am intrat în echipa Companiei de Teatru Labirint era să scriu un text despre noul spațiu cultural construit hai-hui prin București. Să vi-l descriu așa cum e, mai ales că sunt acolo, în mijlocul lor – era și mai palpitant.

Din interior pot să vă spun că sunt niște oameni nebuni și fumoși, care își bat capul weekend de weekend de peste o lună ca să aibă grijă de oameni, ca să-i facă să se detașeze și să intre fiecare în povestea în care poftește, să ia deciziile pe care vrea să le ia. Echipa se va mula după ei și-i va ghida. Dar oamenii vor fi tot timpul în siguranță. Cineva are pretutindeni grijă de ei.

Nu pot decât să ajung la vorba lui Nechifor. ”Trebuie să-l experimentați” ca să înțelegeți despre ce vorbesc și de ce e folosit cuvântul ”labirint”.

Eu am învățat să dau mai mult după ce am început să lucrez cu ei, am luat-o ca pe o formă de terapie. Fiecare întâlnire cu fiecare persoană e o colecție de reacții, de gesturi și vorbe. Învățăm unii de la alții.

Sună prea siropos pentru tastatura mea, dar am observat o nevoie de afecţiune şi de încredere.


Deși știam trei sferturi din traseu, am trecut și eu prin labirint duminică. M-am liniștit, m-am agitat. Am zâmbit și m-am mirat de anumite coincidențe frumoase. Apoi m-am întrebat dacă există coincidențele.

Mi-am pus o dorință, am ascultat Mumford and Sons și am primit o cană plină cu lumină. Am numărat trepte și bătăi de inimi, am fost singurul spectator la un recital de zile mari. Am dat flori. Pentru că am vrut.

Am îmbrățișat și am pășit ca un copil. Eu, bucureșteanca grăbită și sceptică. Evadasem și uitasem de fricile mele. Nu strică din când în când.


Primul spectacol al Companiei de Teatru Labirint se numește ”Brioc” și se mai întâmplă weekendul viitor în București. Sperăm că și cel de după și la anu’. Sunt opt oameni care de doi ani meșteresc la spectacol și construiesc povești. 53 lucrează  de patru weekend-uri ca Brioc să zburde prin oraș și vor să continue. Totul funcționează prin programări la adresa de mail și listele sunt mereu pline de la o săptămână la alta. Sunt pline și pentru alte trei weekenduri.

Ca totul să continue însă, e nevoie de mai multe forțe. Ce pot să spun concret este că toată lumea face voluntariat pentru spectacol. Așa că dacă știți oameni care pot sprijini într-un fel sau altul spectacolul, spuneți-le să se programeze, ca să înțeleagă de ce merită o asociere.

Acum..poate m-au prostit pe mine, omul rațional. Verificați și voi.

Spread the word.


“Am luat contact cu această metodă în septembrie 2008 în Milano fiind trimis acolo prin asociaţia Epsilon III. Acolo l-am cunoscut pe Iwan Brioc. El e omul care a dezvoltat această metodă prin asociaţia Theter Cynefin din Ţară Galilor, fiind inspirat la rândul lui de regizorul columbian Enrique Vargas. Prima întâlnire cu această metodă a fost pentru mine un şoc cultural, un set de răspunsuri, dar şi un nou set de întrebări care încă mă bântuie. Datorită viyiunilor asemănătoare, între mine şi Iwan s-a creat o frumoasă conexiune. Ne-am mai văzut de câteva ori de atunci să construim labirinturi sau să facem planuri.”  (Bodan Nechifor)


”Vă mulțumesc foarte mult pentru aseară. A fost nemaipomenit! A fost pentru prima oară după foarte multă vreme, în care am petrecut așa de mult timp cu mine, cu gândurile mele, cu amintiri care nici nu știam că mai sunt acolo undeva. A fost pentru prima dată în care am avut atâta încredere în oameni fără să-mi fac probleme și fără frică.
Faceți ceva excepțional pentru oameni!” (Mădălina Frățilă, participant)

Dear Jon Krakauer,

Here’s the thing.

Romanians say that if you have the hiccups, it means someone is talking or thinking about you. I hope yours were endless, because I thought about you a lot.

You missed some awesome days here in Bucharest. I don’t know if you heard anything about our country, but you must keep in mind that a small team of great journalists are printing a narrative magazine each three months, called Decât o Revistă.
Yesterday we ended the second edition of The Power of Storytelling conference. I’m still amased by the great people I had the chance to meet. The kind and wonderful Jacqui Banaszynski (she was here last year too) told us „stories will survive as long as human race does”. Flip-flop Chris Jones says: “imagine you’re a cop, in the rain and there are tigers in the trees. That can’t be a bad story.” Then he has “story bonners”. Do you think that Jones’ article was better than GQ’s? I sure do. Great Walt Harrington, who is like a Santa Claus of journalism. Always has a big bag full of great words and advices. I loved this one the most: “if your mother says she loves you, check that out.” Mike Sager always carries around a backpack. What do you thing it’s inside? Reporter’s gear? Books? Something else? I’ll ask him tomorrow and get back to you. Whatever it is, we’re sure that he “doesn’t make shit up, he just reports it”. Starlee Kine turns her personal experiences into great audio for This American Life. I was also thinking to write more about my personal experiences, even if I’m only 23. Pat Walters produces for RadioLab great stories and endings that make me wonder.The last one was about this guy that lies about writing books, keeps a mysterious life and doesn’t always answer his phonecalls. He was found dead. You should listen to that episode – or maybe you already did. Alex Tizon loved it here so much last year at the conference that he decided to come this year too. Tuesday he’s leaving with Jacqui to visit Transylvania. You would love it there, and all the villages and the mountains! Evan Ratliff, although humble, knows a lot about how the futue media should look like and Travis Fox makes good documentaries. And he speaks Romanian, because he studied at Sibiu, a lovely city of ours. How cool is that?
Don’t tell me this line-up isn’t great.
They were all in our little newsroom, which is actually an apartment at the 6th floor of an old building, with two balconies, two bathrooms, a kitchen were we actualy cook (well..not me) and a little cosy room with six desks. And a floor that creeks. We have posters of our previous covers and ideas written on our whiteboard or on flipchart pages taped on our meeting room walls (yes, we have that too).
All nine of them were sitting on the balcony last Thursday, drinking wine and talking about life, about narrative surviving or not in our country, about the moon having a diferent colour here (Starlee). They ate slănină and drank burning pălincă, a romanian treat that we’ll serve you too when you come here. They were all amased (Jones the most) that we actually read their stuff. Well, we grow like reporters and editors through your stories. Because people don’t realy understand yet what we’re trying to do here and why narrative journalism is awesome. And we don’t have a lot of stories like the ones you guys do. So yeah, we read you and we’ll continue doing that, so stop being surprised 🙂 I dream of being like you, with my voice, of course, but writing about mountains? That’s the dream.
One by one, we were sitting inside and looking at them, speechless, making lots of pictures, as if they were a bunch of noisy weirdos. They’re not weirdos, it’s just that we know we won’t see them again so soon. At least not all of them.
And I was a part of this story and nobody can change that. But you were there too, in my head. You were sitting an a corner, taking notes on everyone, checking out the magazines with your frowing face and your grey hair and beard. You were wearing a Mountain Hardwear jacket because you didn’t knew Romania was so hot in October.
I would have loved to come near you and ask you hundred of questions. I would have asked you about Three cups of deceit. About how you took off Mortenson’s mask, step by step, from the beginning. How do you do that when a certain friendship is in the middle. I guess reporting always comes first. How was it for you to write about Chris McCandless, getting back on his trail. How many interviews did you do for cetain details. How is Sean Penn like? I would have asked you about the times you worked as a carpenter and as a fisherman to afford climbing. How do your first drafts look like? Do you fight a lot with your editor? Are you stubborn? – because you sure look that way. When do you write, where, what do you hate most? I would listen to you two days in a row talking about mormons, even though there aren’t any mountains involved. Do you feel old and tired? What keeps you alive in journalism? The people, the drama, the writing, the endless traveling? What else do you know doing, besides writing great books. What are your fears?

But I settled down and I just drank a glass of wine for you, smiling. Do you like red or white? Or you don’t like it at all? I think there are more chances for you to visit Romania than for me the US for now. So, if you get to read these words, please note that you have a big fan in Bucharest, Romania, that can’t wait to walk with you on mountains and share food with you. If somehow, through the super-powers of my favourite people from Decât o Revistă, this line-up was possible, now I have the hope that we could meet someday.

These guys talked a lot about luck and how luck can change everything. But I think for luck to find you, you have to work too. Soo..I am going to work. I will stalk you with annoying emails full of dumb questions, after I find out your personal address – until you understand that you must come to Romania.

So cheers and long live narrative stories.

With deep admiration,

Anca from Romania

Foto de Gabriela Maria Puscasiu

Relația mea cu trupa Vama Veche

Au trecut ani…

Relația mea cu trupa Vama Veche începe cu entuziasm prin 2003, când eram într-a opta și continuă și astăzi, chiar dacă au trecut ani și viața s-a schimbat.

Nu mai țin minte exact unde am auzit prima oară de ei – probabil vedeam videoclipuri pe Atomic – tot ce știu sigur este că veneam cu cd-uri la Mihai, un prieten din Berceni și-l rugam să-mi tragă și mie de pe ODC muzica lor, pentru că eu n-aveam net încă. Îl bârâiam la telefon să nu mă uite și așteptam entuziasmată să vină a doua zi, să-mi primesc cd-ul înapoi, pe care scria cu marcăr albastru ”Ank – VAMA VECHE”. Băgam cd-ul la combina din sufragerie, dădeam drumul și la subwoofer și mă așezam la masa din sufragerie. Scriam versuri într-o agendă, punând pauză după fiecare, ca să am timp să notez. Lăsam apoi toată melodia să curgă și citeam versurile din caiet. Chiar dacă aflasem de ei cu șapte ani mai târziu de la înființarea lor, eram îndrăgostită de melodiile lor și copiatul cântecelor era modul meu de a o arăta.
Am intrat apoi la liceul Șincai, unde aveam clasa la subsol, lângă a X-a H. În fața clasei aveam niște scări vechi și reci pe care ne strângeam câteva fete de la noi și câțiva băieți de la ei. Ei veneau cu chitarele, noi cu vocile false. Cântam cât ne țineau plămânii ”e pustiu, e-ntuneric….americanii-s de vinăăă”. Dragostea mea pentru Vama Veche creștea. Mai ales când fredonam versurile alături de băieții mai mari și mai populari din liceu. Câteodată veneau și cântau pe scările alea când noi aveam teză la română și zău că-mi venea să scriu mai repede, doar să termin odată și să ies să-i ascult.

Au urmat apoi concerte la care mergeam cu prietenele mele din clasă și cu alți colegi de la H și F, de pe același coridor întunecat. Număram zilele care au mai rămas până mergem la Sala Palatului. Ne luam biletele cele mai ieftine pentru că n-aveam bani, dar nu stăteam niciodată la locurile noastre, ci veneam pe culoarul din stânga scenei și ne zbânțuiam timp de două ore alături de ei. N-aveam nevoie de locurile alea niciodată și ignoram plasatoarele care se mai luau de noi că nu stăm jos. Țipam, cântam fiecare vers în parte și ne luam în brațe la fiecare melodie. Se auzea a noua, a zecea, a unșpea. Se vedeau doar luminițele de la telefon când cântau Ana. Apoi veneam acasă și lipeam biletul în agendă, notând și impresii pe margini.

Eram (și încă sunt) cel mai mare fan al albumului Armata, chiar dacă nu aveam nicio treabă cu ea, nici rude plecate în armată atunci. Mi-a plăcut întotdeauna că a fost un album cu poveste, dacă ascultai piesele în ordine. Mi-a plăcut că este inspirat după un caz real.

Apoi, problemele au început să apară între băieți, s-au despărțit, s-au împăcat, iar s-au despărțit. Cred că ultimele concerte Vama Veche la care am asistat au fost cel care avea promo-ul acela simpatic ”Sala Palatului, nu-știu-cât februarie”, pe care îl fredonam până în ziua X și cel pentru lansarea albumului Fericire în rate. Țin minte Zmeul cântat invers de Tudor, țin minte Cântec prost. Fericire…
A mai trecut ceva timp, am început s-o răresc cu fanatismul – și eu și colegele mele. Mai mergeam eu la câte-un concert, la altele, ele. Ne sunam mereu la anumite melodii și țineam telefonul în aer până se termina.

Am ales să-i ignor o perioadă, după ce s-au despărțit. Și Trupa Veche, și Vama. Mă revolta să-i văd în presă ca subiect de scandal, nu-mi plăcea că se ceartă pe melodiile vechi. I-am văzut apoi pe Vama la un concert în deschidere la Noaptea devoratorilor de publicitate. Stăteam cu aceleași prietene din liceu undeva sus, pe niște scaune din Polivalenta de la Tineretului. În fața scenei, o gloată de puștani entuziasmați țipau și absorbeau din energia pe care Tudor a știut întotdeuna s-o transmită, indiferent de ce zic alții. Da, arată bine și știe să se folosească de asta. Mai dă un tricou jos, se mai cațără pe stâlpii scenei (vezi Folk You 2010), dar puștoaicele ar fi dezamăgite dacă n-ar face-o, până la urmă.
Ne uitam liniștite la dezmățul din fața noastră și ne plângeam de milă c-am îmbătrânit. Oare chiar îmbătrânisem sau nu ne mai plăcea cum suna Tudor cu noua formulă? Ne deranja faptul că a schimbat linia melodică de la melodii vechi? De ce nu înțelegeam puștanii din fața scenei?

Au trecut ani, Vama a continuat să scoată melodii noi, videoclipuri noi. Melodiile vechi m-au uns în continuare în Vamă, cu o bere-n mână. Continui să sun pe câte cineva când ajung la Fetești. Și m-am săturat de patul meu de acasă de foarte mult timp. Am început să-i accept și în formula nouă, să-i apreciez că s-au ridicat din nou. Că au continuat să cânte despre mare, dragoste și dezamăgiri, despre iarbă, familie și fotomodele.

De dragul ”vremurilor de altădată”, mi-am luat bilet la concertul de aseară, dar n-am mai reușit să corup pe nimeni să mă însoțească. Pentru că majoritatea îi vede expirați, bătrâni, plictisitori. M-am așezat cuminte pe un scaun în stânga scenei. În stânga mea, culoarul se umpluse din nou de puști entuziaști, care refuzau să-și ocupe locurile din fundul sălii. Îmi venea să le spun să plece, ăla era locul nostru, dar nu mai am cu cine să-l ocup oricum. M-am uitat zâmbind. S-au auzit din nou a noua, a zecea .. anul I, anul IV, clasa muncitoare. Tudor, vrem ca data viitoare să se audă și oamenii care au terminat facultatea, dar nu știu încotro s-o ia. Nu mai am același entuziasm din liceu, mă uitam nostalgică la copii, la părinții care-și țin copiii zglobii pe umeri și voiam să pun mâna pe telefon să o sun pe una dintre prietenele mele, dar nu știu de ce am renunțat. M-am limitat la a înregistra 17 ani, piesa care mi-a stat pe repeat cam o lună în winamp și care-mi permite mereu să evadez (am realizat acum doua zile că vara asta fac 23 de ani și e puțin deprimant, încep să mă panichez că nu fac nimic util cu viața mea).

Am cântat aproape toate versurile (da, și de pe noul album). Îmi place în continuare ce fac ei și am hotărât să nu divorțez încă, pentru că în orice relație intervine rutina la un moment dat, dar asta nu înseamnă că trebuie să dai bir cu fugiții. Tudor s-a agitat ca întotdeauna pe scenă, ne-a spus încă o dată ce știm cu toții – clasa politică trebuie schimbată, că generația lor a stat degeaba, dar că noi putem schimba ceva, cumva (mi-am adus aminte cu drag și de scrisoarea lui către liceeni). Și-a dat tricoul jos, a țopăit prin public, dar n-a mai întins piciorul microfonului deasupra noastră, ci doar mâna. Nici nu s-a mai cățărat pe rampa dintre scaunele Sălii Palatului. N-am mai auzit Calul din Malboro. Dar când nu te aștepți, mai vine și ceva nou în relație. Mi-a plăcut foarte mult că au avut coregrafie la aproape fiecare melodie, că au implicat tineri care au dansat, că au avut clipuri proiectate pe fundal. Îmi place că s-au promovat intens online, că au lăsat fanii să intre în bucătăria lor. Că și-a prezentat din nou trupa de o sută de ori, pentru că merită. Erau toți îmbrăcați cu tricouri albe, care pentru mine, au simbolizat exact ce cântă ei. Mare, cer, fericire, liniște, cearceafuri curate într-o sâmbătă, niște pereți dintr-o bucătărie uitată.

Din 2008, de când am intrat la facultatea de jurnalism, am fost îndoctrinată să descriu mereu ceea ce văd, să spun adevărul, să-l verific din trei surse. Să fiu sceptică la orice și cu picioarele pe pământ. Relația asta îmi permite să evadez din lumea reală, să înot în niște metafore legate de mare, de iubire sau dezamăgire. Sau Dumnezeu. Chit că m-am refugiat singură și așa va fi de acum încolo, îmi prinde bine să-i aud în concerte. Acum stau retrasă într-un colțișor și-i observ, că ăsta-i alt tic de reporter, dar observ cu drag. Și cânt cu ei cu și mai mare drag.

Cum bine zicea Tudor aseară: ”când noi credem c-am terminat cu trecutul, n-a terminat trecutul cu noi”. Valabil și pentru relația mea cu ei. Mai ales de când au realizat ce am aflat și eu prin 2007: smecheria e în afara orașului!

Cu drag,
Ancuța Iosif

Într-o zi o să mă fac brează

Un eseu personal

Anul trecut pe vremea asta, învățam să scriu primul meu eseu personal, la cursul de jurnalism al lui Cristi Lupșa. Tot atunci am descoperit fascinația drafturilor, a editării cu trackchanges. Nu știu de ce nu l-am publicat până acum, dar vineri seară, pe când stăteam cu DoRuleții la masă, mi-am adus aminte prin ce drame am trecut eu inainte de a intra la FJSC. Apoi am ajuns acasă și am găsit o minge de oină lângă cuierul de la intrare (lămuriri mai jos)

V-am decupat o bucățică din feedbackul dat de Cristi atunci pentru primul draft, pentru că mi-e drag. Textul postat aici e un draft 2 jumate, poate și trei sferturi, pentru că n-am vrut să schimbi mici detalii, doar așa, pentru că aici îmi permit.


Îmi place ce ai ales: e mic, punctual, personal, dar ne vorbeşte tuturor despre teama că într-o zi vom rămâne pe dinafară. Ba mai mult, ne aduce aminte că dacă ai oameni lângă tine, s-ar putea ca momentele astea să treacă mai uşor.
Textul curge bine, are fluenţă şi cred că şi construcţia structurii e suficient de solidă. Cea mai eficientă formă a unei poveşti are în centru un personaj care întâmpină o problemă pe care trebuie s-o rezolve până cade cortina la final. Exact ce se întâmplă şi aici.
În primul rând, trebuie să faci curat printre paragrafe – e o vorbă care spune: „taie mare, apoi taie mic”. Adică nu începe prin a scoate cuvinte, ci prin a scoate propoziţii întregi.
Ce aş mai vâna în locul tău sunt comentariile şi momentele retorice. Astea se desfăşoară în capul tău, e mai degrabă „spus” decât „arătat” şi riscă să ţină cititorul la distanţă. Adică: „Chiar îmi plăcea istoria, dar n-am avut cum să mă pun cu sistemul”. Sau: „Dar eu ce-am?”. Sau: „Cum o s-apar la dânsa acasă, să-i spun că am dat numai rateuri?” Astea sunt întrebări pe care vrei să ni le punem noi. Tu degeaba te întrebi pe tine în text. Asta o faci în jurnal. Aici spui o poveste şi creezi tensiune sugerând aceste întrebări.
Greul a trecut. Draftul 2 e o şansă să cunoşti fiecare colţişor al textului tău, să-l netezeşti pentru ca apoi, într-un final, să-i poţi adauga şi nişte efecte speciale.”
(Cristi Lupșa)

Într-o zi o să mă fac brează

Stăteam pe treptele de la intrarea în Facultatea de Istorie din centrul Bucureștiului. Îmi ţineam capul în palme şi plângeam în hohote. Era sfârşitul lunii iulie, în 2008 și totodată sfârșitul lumii pentru mine. Eşuasem nu o dată, ci de trei ori într-o săptămână și credeam că o să fiu o vânzătoare toată viaţa. Picasem cu brio examenele pentru două specializări la Facultatea de Litere iar cu câteva zile înainte îmi fusese respins dosarul şi la Facultatea de Istorie.

Soarele mă ardea pe ceafă, iar claxoanele maşinilor încolonate ca la un cortegiu funerar nu se mai opreau. Parcă se pregăteau să-mi înmormânteze orice urmă de speranţă. În stânga mea s-a aşezat Mihai, care m-a luat în braţe şi m-a lăsat să-i murdăresc tricoul cu rimel. L-am cunoscut la bac – unde am dat examenele cu cei din Liceul ”Dinu Lipatti”. Amândoi dădeam examen la istorie şi ne-am împrietenit pe hol, în timp ce aşteptam subiectele; apoi pe Hi5. E înalt, brunet, cu ochi căprui şi cu cioc, vorbeşte calm şi cântă la fagot. Îl iubim amândoi pe Amza Pellea în rolul lui Mihai Viteazul.

Livia, care stătea în dreapta mea, mă mângâia, reţinută, pe spate. Mi-e prietenă bună şi fostă colegă de liceu. Am făcut meditaţii la gramatică împreună, câteva luni înainte de bac şi am dat aceleaşi examene. Ea a intrat la Studii Europene, la buget. Mihai la Conservator. Nico – o altă prietenă – a reuşit la UNATC, Alex, iubitul ei, la Drept. Nu puteam să mă bucur pe deplin pentru prietenii mei.

Nici unul dintre ei nu îndrăznea să-mi spună nimic. Oricum ar fi încercat să mă încurajeze, tot negru vedeam în faţa ochilor. Într-un final, Mihai m-a obligat să mă uit la el şi mi-a spus că, dacă n-am intrat la nici una dintre facultăţile astea, înseamnă că nu erau pentru mine. M-am uitat foarte urât la el.

Cel mai greu mi-a fost să-i dai veştile profei mele de gramatică, acea a doua mamă a mea. Nici nu se gândea că o să întâmpin vreo problemă.

Nu ştiam ce vreau, dar m-ar fi liniştit gândul că sunt studentă, undeva. Poate mai mult pe mama.

Cu ceva luni înainte de bac eram hotărâtă să dau la Academia de Poliţie. Reuşise ea să mă convingă că aş ieşi cu un post sigur de acolo – mai ales că lucra și ea în cadrul MAI – şi că salariile sunt bune. Cochetam cu ideea asta pentru că mi-ar fi plăcut să mă mut de acasă. Deja îmi imaginam tot felul de aventuri cu mine în prim plan, ca cele din serialul „Academia de Poliţie”. Ca fată, aş fi fost în centrul atenţiei. Mă vedeam în uniformă, defilând la parade şi ceremonii. Pentru asta începusem să fac iniţial meditaţii la gramatică. Însă planurile mi-au fost date peste cap, o dată cu turele pe care le alergam în Parcul Tineretului. Mă dureau rău gleznele de fiecare dată când parcurgeam mai mult de două. Eram speriată. După o lună cu mult Bengay, prin martie, mi-am făcut curaj şi m-am dus la doctor. Aveam un semi-platfus care îmi cauza durerile. Ar fi scris respins pe fruntea mea încă de la examenul medical. Nici flotări nu reușeam să fac și nici mingea de oină n-o aruncam mai departe de doi metri.

Am început să mă gândesc spre ce alte facultăţi cu examen la gramatică puteam să mă orientez. Nu trebuia să „irosesc” pregătirile făcute, o aud încă pe mama insinuându-mi.

Mă întrebam unde mi-o fi locul și îmi aminteam de tiparul pauzelor dintr-a XII-a, când ne strângeam toți într-un colț al clasei și vorbeam ori despre sex, ori despre admiteri la facultăți. Stăteam turcește pe banca a treia de la perete, rezemată de el și mâzgăleam aiurea la sfârșitul unui caiet. Când îmi venea rândul, tot colegii mei îmi făceau planuri, pe o singură voce. ”La jurnalism trebuie să dai tu. Ai talent”.

Acea admitere, acea ultimă șansă de a mă integra undeva era toamna. Însă examenele pe care abia le picasem m-au desfiinţat complet. Eram sictirită şi pesimistă.

Mihai râdea de mine şi mă asigura senin că o să iau examenul. Iar m-am uitat urât la el. „Unde citeşti tu asta?”, îl întrebam pe aceleaşi trepte de la Universitate, cu nasu-n şerveţele. Aşa „simţea” şi nu m-a lăsat în pace. M-a obligat să redactez un „proces verbal” prin care îi cedam „50% din grijile şi din stresul meu inutil, cu privire la examenul care va avea loc pe 8 septembrie 2008. ”Întrucât geniul meu îi va onora cu prezenţa în sala de concurs, nu ar fi în interesul lor să mă piardă. Am fost respinsă la celelate facultăţi pentru că sunt prea bună pentru ei şi pentru că i-aş fi eclipsat pe toţi”, scria în document. ”Oricare va fi rezultatul examenului, grijile şi ridurile s-au micşorat cu 50%, iar viaţa merge înainte. Cad, mă ridic, mă julesc, mă bandajez. – 29 iulie 2008, ora 1.31.”

Nu ştiam să explic dacă, sau de ce voiam să intru la Jurnalism. N-am avut niciodată în buzunar placa „vreau să fiu prezentatoare TV” și nici nu înțelegeam noțiunea de ”talent”. Scriam româneşte în ciuda examenelor picate, aveam o anumită imaginaţie şi cursivitate în exprimare şi citeam beletristică. Mai aveam de pierdut doar alte două sute de lei pentru taxa de admitere.

Până-n septembrie nici nu m-am agitat. Mama mă-ntreba zilnic de ce-mi arde doar de plecări şi nu mă pregătesc pentru examen. Dădeam din umeri. Singurul meu antrenament a constat în citirea câtorva romane şi 2-3 texte publicate pe forum-ul facultăţii, pe care mai corectau studenţii mai mari. Am reţinut că trebuie să divorţez de neologisme și gerunzii. În weekend-ul dinaintea admiterii bălăuream prin munţi, undeva pe o vale alpină din Bucegi.

Luni dimineaţă, pe 8 septembrie, m-am prezentat la Facultatea de Electronică de la Leu, pentru examenul de „creativitate şi expresivitate”. Mama era convinsă că o să am o zi norocoasă pentru că mă cheamă Maria. O verișoară de-a profei mele îmi ghicise în cărți că o să am o bucurie într-o zi mare și că o să am de-a face cu o instituție de stat în curând. Dar am ieşit din sala politehnistă demoralizată, convinsă că mi-au ieşit prost toate cele trei subiecte, că am schimbat pixurile şi vor considera că e semn, că am greşit sigur acolo şi dincolo.

Pe 13 septembrie, după 00:00 se publicau rezultatele. Nu m-am strofocat să stau trează. Am deschis dimineaţa calculatorul, înainte să plec la muncă şi am găsit lista minunată. Am citit-o de două ori, de la cei respinşi până la cei admişi la taxă. Nu mă găseam, dar când am dat lista spre început, eram a 17-a. Am ţopăit o oră în faţa oglinzii de pe hol, pe cea mai stupidă melodie pe care o ştiam: imnul FJSC. Foloseam tubul de fixativ pe post de microfon, închideam ochii şi gesticulam intens cu mâna liberă, ca o adevărată „cântătoare”. Holul casei mele devenise scena de la Eurovision. Nu conta cât de ridicol era, conta că aveam dreptul să-l cânt.

Am plecat spre Tonka Jeans, magazinul de haine de pe bulevardul Magheru, la care lucram de la începutul verii şi am zâmbit tâmp fiecărui client. La scurt timp, au venit Mihai şi Livia. M-au luat în braţe şi m-au furat în pauza de masă. Ea mi-a înmânat un carton duplex pe care scria mare, cu litere de tipar colorate în roşu şi albastru: „Felicitări! Ţi-am zis noi!”, iar el mi-a dat o sticlă cu şampanie şi „tratatul” pe care-l încheiasem în luna iulie, de care uitasem complet. În josul paginii scria „pentru cea mai brează studentă”.

Anca Iosif

Ingredientele unui weekend reuşit

1. Planuri date peste cap. Acum vreo două săptămâni plănuiam, la o bere în Expirat, să mergem la ziua Dianei, în Piatra Craiului. Prima sâmbătă din martie. Joi, Luci  mă anunţă pe mess că plecăm vineri seară. Am încercat să mă opun iniţial, dar fără folos. N-aveam nişte argumente solide. Cea mai revoltată a fost Denisa însă, care nu e fană spontaneităţi şi care a trebuuit să-şi refacă planul de bătaie, şi listele, şi…tot.

2. Conducerea unei prietene acasă, vineri seară. Am făcut două zile de la Carrefour Grand Arena până-n Apărători, ocol menit să o ducă la adevărata ei casă pe Teo. Am pus-o să semneze că e de acord cu răpirea ei.

3. Drum spre munte cu maşina, noaptea, Luci cu patru tipe. Sidi-uri cu muzică drăguţă. „And I would walk 500 miles…ta na na nam căruţă, ta ra ra ra ram căruţă”. Costică.

4. Stabilirea ţintelor de miştouri pentru următoarele două zile:  Denisa care e gură spartă şi care trebuie să facă tot weekend-ul ce zice Luci, dacă nu vrea să doarmă afară, în hamac, sau să se întoarcă în Bucureşti cu pluta, pe Dâmboviţa; Teo care a fost total nefaşionistă, neasortată. Dar cu poşetă şi şuzi pă munte.

5. O plimbare din Sătic până la cabana Garofiţa Pietrei Craiului, noaptea prin zăpadă, sub cerul înstelat.

6. O sărbătorită – La Mulţi Ani Daiana – şi nişte vinuţ, care în ciuda tuturor criticilor, s-a integrat bine în decor. Oricum noi ne plângem constant de câte ceva. O gaşcă de fiţoşi tehnici.

7. O cameră „coteţărită” la greu de +/- 20 de oameni, ca de obicei. Paturi suprapuse, lemne care troznesc în sobă şi fâşâitul sacilor de dormit, de care mi-era un dor atât de mare.

8. Tricouri lime Paşi Mărunţi. Plimbare până la Cerdacul Stanciului. 4×4 la urcare din cauza zăpezii, tobogan la coborâre. Coafura nu rezistă.

9. Ceai, o ţigară în faţa cabanei cu ceilalţi minoritari, cărora li se alătura ocazional şi câte un nefumător, veşnic nemulţumit  că e afumat. Hamac, soare şi ochelarii urbani ai Crisei, sâmbăta, spre amiază.

10. Un pod cu saltele, cu vizoare spre creasta falnică a Craiului, prieteni, chitaristele noastre miez Maria şi Georgi.

11. Discuţii filozofice în pod sâmbătă seara cu Teo, Denisa şi Luci, în mijlocul cărora realizăm că nu mai e nici o cântare şi că toată lumea s-a dus la culcare. Dar cu toţii ascultă şi-şi mai exprimă câte-o părere aşa, ca prin vis, pe tema căsătoriilor, copiilor şi independenţei.

12. Luci care apare sâmbătă noapte afară, pe la două, cu un cârnat în mână şi cu sacul de dormit în cealaltă, ca să se mute în pod. Eu şi Denisa stingem repede ţigările şi intrăm toţi trei în sala de mese să verificăm un picuţ pungile cu mâncare. La vamă stăteau deja Maria, Ioana, Alex şi Georgi.

13. Haltă în Ploieşti la întoarcere, doar că de data asta nu ne-a mai pus Dica masă (mama Fofilor), ci dna Marcela, mama Crisei. Ninsoare şi prăjituri divine în maşină spre Bucureşti, făcute de mama lui Luci.

14. Amintiri pe care le păstrăm doar pentru noi.

Înc-o dată La Mulţi Ani Dianei, de la care sperăm să primim şi pozele în această frumoasă pimăvară 😀

Odinioară, nu demult..

Când eram mică, abia aşteptam să ningă. Acum mă enervează pentru că trebuie să „mă blindez” şi să am grijă pe unde sau cum calc şi patinez.

Când eram mică dădeam banii pe ciocolată, nu pe ţigări şi cafele.

Când eram mai mică, adoram să merg cu trenul. Oriunde. Pe tren era distracţia. Gaşca. Acum mă gandesc doar cât de comode sunt deplasările cu maşina. Oriunde. Mult mai.

Când eram mică, îmi permiteam să spun „n-am chef” pentru că nu „trebuia”.

Când eram mică, mă ghemuiam în fotoliu şi mă uitam la desene animate la televizorul alb-negru. Trebuia să mă dau jos să apăs pe buton sau să dau de rotiţe, dacă vroiam să schimb canalul. Nu mă deranja. Acum nici nu mai ştiu pe unde zace telecomanda şi nici de ce mai am televizor în cameră.

Când eram mică, pierdeam mult timp în faţa blocului, cu o pungă de seminţe şi o sticlă de cola lângă – mare greşeală. Acum îmi mai văd scara dimineaţa şi seara.

Când eram (mai)mică şi aveam net pentru prima oară, era cu ora. Romtelecom. Îl conectam mereu pe furiş, cât era tata la muncă. Reţinusem parola. Mă credeam deşteaptă, dar factura mă trăda mereu. Acum am acces nelimitat la net şi la serviciu şi acasă. Dar nu mai e palpitant.

Când eram (mai)mică, singura grijă era să strâng bani pentru o pereche de converşi. Acum converşii se traduc prin datorii şi taxe.

Când eram mică, nu purtam iarna nici căciulă de frică să nu-mi stric „freza”,  nici dres pe sub pantaloni, pentru că se lăsa şi trebuia mereu să-l trag „până-n gât”. Nici acum nu port. Nici una, nici alta.

Când eram mică…nu prea eram. Tot printre cei mai înalţi mă număram.