Într-o zi o să mă fac brează

Un eseu personal

Anul trecut pe vremea asta, învățam să scriu primul meu eseu personal, la cursul de jurnalism al lui Cristi Lupșa. Tot atunci am descoperit fascinația drafturilor, a editării cu trackchanges. Nu știu de ce nu l-am publicat până acum, dar vineri seară, pe când stăteam cu DoRuleții la masă, mi-am adus aminte prin ce drame am trecut eu inainte de a intra la FJSC. Apoi am ajuns acasă și am găsit o minge de oină lângă cuierul de la intrare (lămuriri mai jos)

V-am decupat o bucățică din feedbackul dat de Cristi atunci pentru primul draft, pentru că mi-e drag. Textul postat aici e un draft 2 jumate, poate și trei sferturi, pentru că n-am vrut să schimbi mici detalii, doar așa, pentru că aici îmi permit.

”Anca,

Îmi place ce ai ales: e mic, punctual, personal, dar ne vorbeşte tuturor despre teama că într-o zi vom rămâne pe dinafară. Ba mai mult, ne aduce aminte că dacă ai oameni lângă tine, s-ar putea ca momentele astea să treacă mai uşor.
Textul curge bine, are fluenţă şi cred că şi construcţia structurii e suficient de solidă. Cea mai eficientă formă a unei poveşti are în centru un personaj care întâmpină o problemă pe care trebuie s-o rezolve până cade cortina la final. Exact ce se întâmplă şi aici.
În primul rând, trebuie să faci curat printre paragrafe – e o vorbă care spune: „taie mare, apoi taie mic”. Adică nu începe prin a scoate cuvinte, ci prin a scoate propoziţii întregi.
Ce aş mai vâna în locul tău sunt comentariile şi momentele retorice. Astea se desfăşoară în capul tău, e mai degrabă „spus” decât „arătat” şi riscă să ţină cititorul la distanţă. Adică: „Chiar îmi plăcea istoria, dar n-am avut cum să mă pun cu sistemul”. Sau: „Dar eu ce-am?”. Sau: „Cum o s-apar la dânsa acasă, să-i spun că am dat numai rateuri?” Astea sunt întrebări pe care vrei să ni le punem noi. Tu degeaba te întrebi pe tine în text. Asta o faci în jurnal. Aici spui o poveste şi creezi tensiune sugerând aceste întrebări.
Greul a trecut. Draftul 2 e o şansă să cunoşti fiecare colţişor al textului tău, să-l netezeşti pentru ca apoi, într-un final, să-i poţi adauga şi nişte efecte speciale.”
(Cristi Lupșa)

Într-o zi o să mă fac brează

Stăteam pe treptele de la intrarea în Facultatea de Istorie din centrul Bucureștiului. Îmi ţineam capul în palme şi plângeam în hohote. Era sfârşitul lunii iulie, în 2008 și totodată sfârșitul lumii pentru mine. Eşuasem nu o dată, ci de trei ori într-o săptămână și credeam că o să fiu o vânzătoare toată viaţa. Picasem cu brio examenele pentru două specializări la Facultatea de Litere iar cu câteva zile înainte îmi fusese respins dosarul şi la Facultatea de Istorie.

Soarele mă ardea pe ceafă, iar claxoanele maşinilor încolonate ca la un cortegiu funerar nu se mai opreau. Parcă se pregăteau să-mi înmormânteze orice urmă de speranţă. În stânga mea s-a aşezat Mihai, care m-a luat în braţe şi m-a lăsat să-i murdăresc tricoul cu rimel. L-am cunoscut la bac – unde am dat examenele cu cei din Liceul ”Dinu Lipatti”. Amândoi dădeam examen la istorie şi ne-am împrietenit pe hol, în timp ce aşteptam subiectele; apoi pe Hi5. E înalt, brunet, cu ochi căprui şi cu cioc, vorbeşte calm şi cântă la fagot. Îl iubim amândoi pe Amza Pellea în rolul lui Mihai Viteazul.

Livia, care stătea în dreapta mea, mă mângâia, reţinută, pe spate. Mi-e prietenă bună şi fostă colegă de liceu. Am făcut meditaţii la gramatică împreună, câteva luni înainte de bac şi am dat aceleaşi examene. Ea a intrat la Studii Europene, la buget. Mihai la Conservator. Nico – o altă prietenă – a reuşit la UNATC, Alex, iubitul ei, la Drept. Nu puteam să mă bucur pe deplin pentru prietenii mei.

Nici unul dintre ei nu îndrăznea să-mi spună nimic. Oricum ar fi încercat să mă încurajeze, tot negru vedeam în faţa ochilor. Într-un final, Mihai m-a obligat să mă uit la el şi mi-a spus că, dacă n-am intrat la nici una dintre facultăţile astea, înseamnă că nu erau pentru mine. M-am uitat foarte urât la el.

Cel mai greu mi-a fost să-i dai veştile profei mele de gramatică, acea a doua mamă a mea. Nici nu se gândea că o să întâmpin vreo problemă.

Nu ştiam ce vreau, dar m-ar fi liniştit gândul că sunt studentă, undeva. Poate mai mult pe mama.

Cu ceva luni înainte de bac eram hotărâtă să dau la Academia de Poliţie. Reuşise ea să mă convingă că aş ieşi cu un post sigur de acolo – mai ales că lucra și ea în cadrul MAI – şi că salariile sunt bune. Cochetam cu ideea asta pentru că mi-ar fi plăcut să mă mut de acasă. Deja îmi imaginam tot felul de aventuri cu mine în prim plan, ca cele din serialul „Academia de Poliţie”. Ca fată, aş fi fost în centrul atenţiei. Mă vedeam în uniformă, defilând la parade şi ceremonii. Pentru asta începusem să fac iniţial meditaţii la gramatică. Însă planurile mi-au fost date peste cap, o dată cu turele pe care le alergam în Parcul Tineretului. Mă dureau rău gleznele de fiecare dată când parcurgeam mai mult de două. Eram speriată. După o lună cu mult Bengay, prin martie, mi-am făcut curaj şi m-am dus la doctor. Aveam un semi-platfus care îmi cauza durerile. Ar fi scris respins pe fruntea mea încă de la examenul medical. Nici flotări nu reușeam să fac și nici mingea de oină n-o aruncam mai departe de doi metri.

Am început să mă gândesc spre ce alte facultăţi cu examen la gramatică puteam să mă orientez. Nu trebuia să „irosesc” pregătirile făcute, o aud încă pe mama insinuându-mi.

Mă întrebam unde mi-o fi locul și îmi aminteam de tiparul pauzelor dintr-a XII-a, când ne strângeam toți într-un colț al clasei și vorbeam ori despre sex, ori despre admiteri la facultăți. Stăteam turcește pe banca a treia de la perete, rezemată de el și mâzgăleam aiurea la sfârșitul unui caiet. Când îmi venea rândul, tot colegii mei îmi făceau planuri, pe o singură voce. ”La jurnalism trebuie să dai tu. Ai talent”.

Acea admitere, acea ultimă șansă de a mă integra undeva era toamna. Însă examenele pe care abia le picasem m-au desfiinţat complet. Eram sictirită şi pesimistă.

Mihai râdea de mine şi mă asigura senin că o să iau examenul. Iar m-am uitat urât la el. „Unde citeşti tu asta?”, îl întrebam pe aceleaşi trepte de la Universitate, cu nasu-n şerveţele. Aşa „simţea” şi nu m-a lăsat în pace. M-a obligat să redactez un „proces verbal” prin care îi cedam „50% din grijile şi din stresul meu inutil, cu privire la examenul care va avea loc pe 8 septembrie 2008. ”Întrucât geniul meu îi va onora cu prezenţa în sala de concurs, nu ar fi în interesul lor să mă piardă. Am fost respinsă la celelate facultăţi pentru că sunt prea bună pentru ei şi pentru că i-aş fi eclipsat pe toţi”, scria în document. ”Oricare va fi rezultatul examenului, grijile şi ridurile s-au micşorat cu 50%, iar viaţa merge înainte. Cad, mă ridic, mă julesc, mă bandajez. – 29 iulie 2008, ora 1.31.”

Nu ştiam să explic dacă, sau de ce voiam să intru la Jurnalism. N-am avut niciodată în buzunar placa „vreau să fiu prezentatoare TV” și nici nu înțelegeam noțiunea de ”talent”. Scriam româneşte în ciuda examenelor picate, aveam o anumită imaginaţie şi cursivitate în exprimare şi citeam beletristică. Mai aveam de pierdut doar alte două sute de lei pentru taxa de admitere.

Până-n septembrie nici nu m-am agitat. Mama mă-ntreba zilnic de ce-mi arde doar de plecări şi nu mă pregătesc pentru examen. Dădeam din umeri. Singurul meu antrenament a constat în citirea câtorva romane şi 2-3 texte publicate pe forum-ul facultăţii, pe care mai corectau studenţii mai mari. Am reţinut că trebuie să divorţez de neologisme și gerunzii. În weekend-ul dinaintea admiterii bălăuream prin munţi, undeva pe o vale alpină din Bucegi.

Luni dimineaţă, pe 8 septembrie, m-am prezentat la Facultatea de Electronică de la Leu, pentru examenul de „creativitate şi expresivitate”. Mama era convinsă că o să am o zi norocoasă pentru că mă cheamă Maria. O verișoară de-a profei mele îmi ghicise în cărți că o să am o bucurie într-o zi mare și că o să am de-a face cu o instituție de stat în curând. Dar am ieşit din sala politehnistă demoralizată, convinsă că mi-au ieşit prost toate cele trei subiecte, că am schimbat pixurile şi vor considera că e semn, că am greşit sigur acolo şi dincolo.

Pe 13 septembrie, după 00:00 se publicau rezultatele. Nu m-am strofocat să stau trează. Am deschis dimineaţa calculatorul, înainte să plec la muncă şi am găsit lista minunată. Am citit-o de două ori, de la cei respinşi până la cei admişi la taxă. Nu mă găseam, dar când am dat lista spre început, eram a 17-a. Am ţopăit o oră în faţa oglinzii de pe hol, pe cea mai stupidă melodie pe care o ştiam: imnul FJSC. Foloseam tubul de fixativ pe post de microfon, închideam ochii şi gesticulam intens cu mâna liberă, ca o adevărată „cântătoare”. Holul casei mele devenise scena de la Eurovision. Nu conta cât de ridicol era, conta că aveam dreptul să-l cânt.

Am plecat spre Tonka Jeans, magazinul de haine de pe bulevardul Magheru, la care lucram de la începutul verii şi am zâmbit tâmp fiecărui client. La scurt timp, au venit Mihai şi Livia. M-au luat în braţe şi m-au furat în pauza de masă. Ea mi-a înmânat un carton duplex pe care scria mare, cu litere de tipar colorate în roşu şi albastru: „Felicitări! Ţi-am zis noi!”, iar el mi-a dat o sticlă cu şampanie şi „tratatul” pe care-l încheiasem în luna iulie, de care uitasem complet. În josul paginii scria „pentru cea mai brează studentă”.

Anca Iosif

Întâlnirile cu Ferenc Vasas de la FJSC

Anca Iosif, anul al III-lea, grupa a 3-a – „muntanofila”, 6.01.2011

(să nu lipsească datele astea niciodată, altfel ai 10 puncte scăzute….)

Cred că seminarul lui Vasas este singurul lucru bun care mi s-a întâmplat semestrul ăsta, dacă stau să analizez „multele” şi solicitantele materii ce mi-au fost predate. Mă număram, în octombrie, printre studenţii de la grupele care nu făceau seminarul despre agenţiile de presă cu el.

Toţi au jubilat, bineînţeles. „Pfiu, am scăpat de chin!”, ziceau toţi colegii mei, trăgând satisfăcuţi şi uşuraţi din ţigări, stând tolăniţi pe băncuţele de la etajul şase. Aveam impresia că, dacă o să îndrăznesc să spun ceva de bine despre el, o să fiu luată la bătaie, sau cel puţin schingiuită din priviri. N-am zis nimic, am zâmbit forţat şi mi-am băut cafeaua în continuare. Eram invidioasă pe foştii colegi de grupă care veneau cu tot soiul de poveşti haioase şi fel de fel de metode de „tortură” de la seminarul lui. Eram nostalgică şi mi-era dor de anul I, când eram cam timorată din cauza lui, la-nceput.

Deveneam din ce în ce mai revoltată. Trei săptămâni la rând am venit în fiecare miercuri, la ora opt dimineaţa, în Militari, la Politehnică, în clădirea Facultatăţii de Electronică şi Telecomunicaţii, corpul A, etaj şase, sala…n-o mai ţin minte, pentru seminarul despre agenţii de presă. Vroiam doar să ajung de la general la particular. Să accentuez faptul că veneam din Berceni, doar pentru seminarul ăsta. Ei bine, veneam degeaba! Nu ştiam de ce doar noi studenţii ajungeam la seminar. Aflam mereu cu o zi întârziere „motivele” absenţei profesoarei desemnată iniţial. Aş fi vrut doar să aibă (cineva) bunul simţ să ne anunţe. Dar cum suntem cantitate neglijabilă, „dă-i înainte cu tupeu”.

Dar lucrurile au început să devină interesante când cineva ne-a anunţat că o să facem seminarul cu Vasas începând de „azi”. Din nou s-a instalat panica, automat: „n-am citit nici un ziar azi”, „aoleu, habar nu mai am care-i treaba cu statuile de la Leu”, „frate, nu mai ştiu cifrele romane deloc!”, „hai odată cu covrigii ăia, că ne-a luat naiba dacă-ntârziem!”, „de ce noi?”. Vin la ora lui Vasas direct de la muncă. Ba chiar plec cu o oră mai devreme ca să pot ajunge la timp. Sunt mândră că am făcut performanţa de a nu întârzia niciodată, chiar dacă am lăsat multe ţigări fumate doar pe jumătate. Este singurul seminar care mă relaxează total. Orele petrecute în sala aia obosită  sunt un fel de „Cronica Cârcotaşă a FJSC-ului”. Au fost momente în care am râs cu lacrimi, fie că de perlele mele sau de alea pe care le scriau colegii mei în testele săptămânale pe care le primeam, negreşit, la începutul orei. Invariabil, prima întrebare era  „o ştire cititiă/ auzită astăzi”. Mulţi lasă loc liber şi astăzi la întrebarea asta, unii mai trag cu ochii în ziarul din ghiozdan, iar alţii lucrează într-o redacţie  şi stau toată ziua cu tv-ul deschis pe A3 sau pe Realitatea…şi degeaba. Mi-a plăcut de el că s-a prins că noi, „şmecherii”, învăţăm ştirile înainte de seminar şi a început să ne întrebe ce a declarat cutărescu şi cutăreasca azi la Guvern/ Parlament. Noi eram blocaţi, logic. „Stai aşa..eu am citit altă ştire azi!”, ne spuneam, în timp ce rodeam o unghie şi ne încruntam.

Nu suportă foile capsate, rupte din caiete cu „şină”, sau aduse în „prezervative”.

Mi-a plăcut mult seminarul cu Vasas încă din anul I, când ne-a predat tehnici de redactare. Am admirat stricteţea atitudinii, ironia şi sarcasmul din tonul său, faptul că poate vorbi cursiv, fără „ăăă”-uri şi că deşi originar secui, cunoaşte istoria şi limba ţării ăsteia minunate în care locuim cu to(n)ţii de o sută de ori mai bine decât noi. A fost singurul profesor care ne-a obligat în acelaşi seminar să ne testăm imaginaţia, cultura generală, rapiditatea şi capacitatea de sinteză, de a reda mult în timp scurt şi rânduri puţine. Deşi atunci mi se părea stupid să stau să descriu cravate şi pantofi şi morţi de pe pereţi, ori statui, acum îmi dau seama că nimic nu se întâmplă fără rost şi că nimic din ce-am făcut la seminarul ăsta n-a fost inutil.

Am avut onoarea de a afla „teoria prunelor pişate”, am învăţat să ucid adjectivele, să renunţ la exprimările pretenţioase de genul „acesta”, la otrăvitorul „se pare că” şi să respect dreptul cititorului la ignoranţă. Am învăţat că prima oară sun la redacţie şi că atunci când un om muşcă un câine, atunci am o ştire. Încerc să nu mai fac greşeli de hipercorectitudine. Deşi sunt praf la geografie sau deşi îmi place muntele, nu ştiam, înainte să-l cunosc pe Vasas, că Aconcagua e cel mai înalt vârf din America de Sud. Dar, o să ţin minte toată viaţa.

Profu’ nostru a reuşit să devină un mit. De când unul dintre colegii mei a folosit la o lucrare formularea „s-a finalizat cu…”, el i-a spus scurt şi la obiect: „să vorbeşti TU aşa când oi fi cu prietena ta..să vedem dacă se mai finalizează ceva”. Am râs cu lacrimi, am spus povestea mai departe în cercul meu de prieteni. Foloseam în loc de „las-o baltă cu (gluma) asta” termenii „termină-te” sau „încetează-te”, acum folosim în mod cert „finalizează-te”!

Mereu mă ţineam cu mâinile de burtă când începea să citească bâlbele din lucrări, privindu-ne sever pe deasupra ochelarilor. Mă-roşeam şi mă făceam mică fără să vreau, de fiecare dată când îmi venea rândul. Deşi nu-mi doresc să fac o carieră într-o agenţie de presă, este singurul seminar la care simt că nu mi-am pierdut timpul şi de la care chiar am învăţat ceva semestrul ăsta, fie că sunt noţiuni de cultură generală sau de presă. Chit că unii au impresia că nu învaţă  nimic, alea 20 de minute în care te pune să stai în picioare, lângă uşă, pentru că ai întârziat unul singur, te vor face să devii, indubitabil (un cuvânt pretenţios pe text se admite, sper), hiperpunctual, fără să-ţi dai seama.

Dacă mă gândesc să fac un master tot la FJSC, o să aleg „Jurnalism tematic”. Dacă voi alege „Jurnalism tematic”, se va datora în mare parte faptului că-l voi avea în continuare ca profesor pe „dicţiatul”. Numai el să dea porecle?

PS: Tot el a fost singurul om care m-a făcut să mă simt mică şi insignifiantă în anul I, pentru că n-am avut o poreclă. Mă gândeam..oare atât de lipsită de personalitate sunt, atât de proastă e scriitura mea încât nu merit una?

Acum, semnez cu mândrie: Muntanofila (deşi mai bine sună munţomana!)

Vreau să ştiu…acum cine ne mai aprovizionează pe noi cu ţigări şi trabucuri?

Despre aspiraţii şi poveşti

Jacqui Banaszynski şi jurnalismul narativ

Nu a devenit sportivă, nici pilot de avion sau architect, cum şi-ar fi dorit în adolescenţă, pentru că sistemul nu-i permitea. Jacqui Banaszynski, jurnalistă cu peste 30 de ani experienţă în domeniu, a început să scrie la ziarul liceului, deşi nu asta se vedea făcând şi în viitor. M-a făcut  să înţeleg că obstacolele care-ţi stau în calea viselor, nu trebuie să te doboare. Întotdeauna te poti reorienta, îţi poţi da seama că nu-ţi cunoşti dorinţele cu adevărat. Poţi deveni foarte bun, chiar cel care face  o diferenţă în domeniul spre care te-ai îndreptat. Până la urmă, asta ne dorim cu toţii, sau cel puţin, o mare parte dintre noi. Să ne separăm de masă prin ceva. Să influenţăm cumva ceva, pe cineva, cândva, undeva. Cine ştie ce o să realizez la anu’, când termin FJSC-ul. O să vreau să devin un pirat periculos 🙂

“I started looking for those stories without knowing it”, ne-a mărturisit Jacqui.

Am băgat la cutiuţă multe chestii mişto după conferinţa de miercuri, dar vă fac un sumar:

Prima condiţie pentru a scrie o poveste buna este să fii acolo, în mijlocul acţiunii, şi cum bine a mai spus ea, “whoever owns the story, owns the truth”. Întotdeauna trebuie sa spui adevărul. Să spunem că e prima poruncă şi cea mai importanta a “jurnologului” (decalogul jurnalistilor..nu mă întrebaţi de celelalte nouă, că n-am făcut un top încă, deşi ar mai fi câteva care l-ar putea completa).

De fiecare dată când scrii despre ceva sau cineva, trebuie să te intrebi dacă articolul tău va ajuta pe cineva. Va avea vreo relevanţă? Poate jurnalismul narativ nu va revoluţiona o lume întreagă, dar dacă povestea pe care tu o transmiţi a spus ceva cuiva, dacă cineva s-a identificat cu acele paragrafe sau dacă o persoană a decis să schimbe ceva după ce a citit ce ai scris tu, atunci ai schimbat şi tu ceva, implicit. Iar pe lângă satisfacţiile morale, mai pot veni şi cele materiale, cum ar fi câştigarea unu premiu Pulitzer, cum a luat Jacqui pentru articolul “AIDS in the Heartland”(http://rpp.missouri.edu/pdf/Banaszynski.pdf ). Hei, asta nu înseamnă ca o să producem premii Pulitzer pe bandă rulantă, dar putem să fim perfecţionişti. Să încercăm să facem treabă din ce în ce mai bună.

Am înţeles că pentru a scrie o poveste bună e nevoie de multă răbdare, trebuie să investeşti mult timp pentriu ca rezultatul să fie calitativ. Persoanele despre care scrii trebuie să ajungă sa te cunoască, să capete încredere în tine. De aceea putem vorbi de luni, sau chiar ani de zile, depinzând de circumstanţe şi de cât de mult îţi doreşti să scrii despre acel “ceva”. Priorităţile ţi se schimbă o bună perioadă. Cum îi convingi să te lase să te strecori în vieţile lor, cum le explici ce vrei de la ei? Din păcate n-o să se inventeze niciodată un manual pentru aşa ceva..cred, pentru că totul diferă de la om la om, diferă în funcţie de argumentele pe care i le aduci omului, de diplomaţie, depinde dacă ai nimerit în momentul potrivit sau l-ai prins nervos şi pus pe ceartă, depinde de ideile preconcepute, dacă există.

Oamenii tind să-şi mărturisească lucruri pe care nici apropiaţii lor nu le cunosc. Petrecând timp împreună şi totuşi ştiind că există bariera aceea a profesiei care te-a adus acolo iniţial, vei observa ca oamenii vor vorbi mai uşor. Nu trebuie să pierzi din vedere însă, faptul că iţi faci doar meseria. Nu eşti prietenul cel mai bun al subiectului, chiar dacă ai petrecut câteva luni bune cu el.

Despre jurnalismul narativ, despre oameni şi poveştile din spatele lor sunt multe de spus şi de învăţat, însă am plecat de la conferinţă cu o bucăţică din experienţele lui Jacqui şi-mi pare atât de bine că am participat. Aş mai fi stat două ore, dar timpul este un duşman ce nu poate fi exterminat.

Jacqui Banaszynski:

“The best way of helping people understand data, is by putting data in context”.

“you tell a story and people start thinking about their stories.”

Mulţumim echipelor DoR şi CROS că ne-au adus-o pe Jacqui 🙂

Cate ceva despre Media Night

Despre bal. In principiu a iesit ok, in afara de prestatia jalnica a lui Icsu, care avea mari aere de vedeta si nu stia sa vorbeste la romaneste[ trebuia expediat mult mai repede] – si asta am vazut printre picaturi pentru ca eram preocupata de primirea studentilor si invitatilor, la intrare, alaturi de Narcisa si Petre.

Vreau sa felicit in primul rand intreaga echipa ASJC pentru stresul si efortul depus pentru acest bal, pentru noi, bobocii. Eu una, pentru simplul fapt ca am fost martora la tot haosul si stiu cat s-au straduit colegii mei sa faca ceva deosebit si prin cate nopti nedormite au trecut, le acord nota 10 ! Nu e subiectivism, e realitate.

Felicitari Claudiu pentru ca ai reusit sa fii in 7 locuri deodata..pentru ca incepand cu ora 6:30 [ cand au plecat ins farsit nesuferitii de la HI-Q ] toata lumea era “claudiu, Claudiu..mesele..repetitiile..Claudiu Claudiuuuu”, iar el era intotdeauna present, incercand sa gaseasca solutii la toate problemele. Iti cer scuze pentru paharul de whisky pe care ti l-am varsat [oops] 😀 . Bravo si pentru tinuta. Clubul fetelor care te-au tras de cravata te saluta :)). Si da, trebuia sa prezinti tu tot balul ! Nu-i bai, din greseli invatam.

Felicitari Elena si Denisa C. Ati facut o treaba foarte buna. Cele 6 perechi s-au descurcat foarte bine, probele de dans mi-au placut mult. Si da Elena, esti simpatica si cand esti nervoasa :))

Felicitari Denisa N. si Mihaela pentru diplomatie, pentru ca aveti stofa de PR-itze :D. Multam pentru toate incurajarile. Pana la urma a iesit totul bine. Aaa, si ati fost cele mai secsi din tot Church-ul : ))

Felicitari Andreea pentru design-ul evenimentului, o treaba super si pe aaceasta parte. Mie mi-a placut foarte mult tema aleasa, logo-ul si ideea biletelor, multi si-au scris si numele, si au servit si o bombonica, totodata. Unii se intorceau la noi sa mai ia. Am inteles deci, in aceasta seara, cum se atrage lumea in FJSC. DULCIURI !:)) Jeleuri in special.

Felicitari fetei cu mesele :)). Uhuhu 😛 Ai reusit sa le aranjezi pana la urma, Alexandraa. Ca apoi sa vina Bogdan sa ti le umple cu reviste :)) multumiiim ca ai carat cutii intregi :D.

Felicitari concurentilor de la miss si mister. Sunteti castigatori toti, oricum. Toti 12 v-ati descurcat de minune: Alina, Flavia, Ionela, Mya, Silvia, Diana, Cosmin, Razvan, Ionut, Razvan, Andrei.

Pentru mine, mai presusus de Media Night, a fost o seara de teamwork. Primul eveniment la care particip ca membra a ASJC 🙂 si mi-a placut tare mult sa fiu in culise, sa simt agitatia din jurul meu, emotiile participantilor, dar si a organizatorilor. “Mi-a facut placere sa inghet si sa stampilez alaturi de tine”, a fost replica pe care i-am dat-o Narcisei cu drag 😀

Foarte de treaba este Toni Momoc, se vede ca printre studenti se simte cel mai bine. Sociabili si fara probleme de superioritate sunt si cei de la MONTUGA.

Sincer? Mie cel mai mult mi-a placut unul dintre fotografi. N-aveati cum sa-l ratati. Era inalt, blond, imbracat in negru si …..bun.

Ce pot sa mai spun, m-am distrat, am dansat pana la 4:30, am baut, m-am simtit bine cu alte cuvinte. Am profitat de seara mea de bobocel, intr-un loc nou, care btw este foarte stilat, am cunoscut oameni noi si simpatici.

Pana la urma, asta inseamna Media.  Networking.