UDĂ-tura Rodnei

Persoane implicate: Adi, Andra, Aniţa, Ancuţa, Gabi, Jeli, Petre, Tom

A fost odată o hartă şi a fost odat-un cui. Nu ştiu la ce fel de cuie vă gândiţi voi, eu vreau doar să menţionez că harta era agăţată-n cuiul respectiv. Povestea noastră debutează cu  opt negri mititei, care s-au decis – unii de prea mult timp, alţii mai spontan – să exploreze acele meleagurile care zăceau în N-ul hărţii Românicăi, fix sub cuiul fermecat. Acele ţinuturi necunoscute încă lor, se înalţă falnice şi pedante sub titulatura de M-ţii Rodnei.

Deşi călătoria până acolo se prevedea a fi interminabilă, deşi timp de paisprezece ore erau nevoiţi să traverseze zeci de râuri şi sate, dealuri şi masive, halte şi gări, n-au considerat acestea drept un obstacol, ci au profitat unii de compania altora pentru a se angrena în polemici grele, care mai de care sărind cu argumente imbatabile.

Astfel, trenul accelerat în direcţia Sighetul-Marmaţiei a plecat de la linia 10, într-o joi seară. Undeva, într-un compartiment din vagonul 11, cinci dintre cei opt negri au început să-şi marcheze teritoriul cum ştiau ei mai bine. Exact. Coteţărindu-l. Asta după ce l-au expediat pe moşuleţul cu cinci saci de rafie plini cu-el-ştie-ce (pietre?), care avea bilet cu ei în compartiment. Până la Braşov însă, formula a devenit completă. Odată adunaţi, au scos harta şi au început să pună la punct detaliile tehnice. Erau atât de tehnici, încât şi pungile erau mammufh. Studiau hărţile  intens şi verificau punctele cheie care urmau a fi atinse în fiecare zi de traseu.

Undeva în colţul compartimentului, Jeli şi Ancuţa dau gata vinuţul adus de el din Ploieşti. Concluzia? E greu să găseşti un mix bun. Sau cum ar expune egiferic Jeli: „unele lucruri sunt de nepreţuit, dar pentru toate celelalte, există vinuţ”. Şi cât ai spune…de exemplu…vinuţ (clogic)..negrii noştri au adormit în poziţii greu de descris. Au făcut un mini-coteţ din rucsaci, pe jos, între banchete, picioare peste burţi, genunchi peste funduri, mâini amorţite..şi iaca ora şasă bătea la geam, făr’ ca ei să bage de seamă. Si-au strâns catrafusele – pardon uneltele tehnice – şi au părăsit caleaşca ferecată ( not ) în ţinutul încă întunecat al Vişeului de Jos.

Iată, în mirificul microbuz spre Borşa sunt decât ei şi..ţiganii, iar şoferul se crede un fel de Schumacher al Maramureşului. Din centru până în staţiune, ei mai schimbă un microbuz, şi ajung, astfel, în sfârşit, la baza M-ţilor Rodnei, lângă telescaune. Pauză de masă şi de ciocolată caldă, bineînţeles, şi de ţigară, pentru mine – singura fumătoare din crew la after-ski-cafe din Borşa.

Pe la 8:30, echipajul miez atacă pârtia cu pejosul, pentru că telescaunul nu se deschide decât pentru 15 persoane, iar asta ar fi însemnat ca ei să plătească dublu (20 ron). Pe drum, încă patru prieteni li se alătură.Sunt prieteni patrupezi, care ţi se bagă printre picioare când ţi-e lumea mai dragă, iar când nu fac asta, se aleargă unul pe altul, încercând fiecare să-şi demonstreze supremaţia. După ce negrii termină de urcat pârtia, îşi aruncă rucsacii unde văd cu ochii şi încearcă să-ţi regleze respiraţia.

În dreapta telescaunului începe poteca spre Cascada Cailor, unde dumnealorintenţionează să facă un popas mai ca la carte, cu sandvişuri şi dulciuri si apăproaspătă. Cascada maramureşeană, mândrie de aproape 90m înălţime, îi întâmpină vijelios. Apa fuge peste pereţii somptuoşi de stâncă, care înlesnesc, practic, covorul roşu pentru vedeta noastră cristalină.

Pornesc din nou la drum, nu înainte de a-şi aminti, o parte dintre ei – nostalgic – cum arăta cascada acum două ierni, îngheţată. Este spectaculos să observi cât schimbă un anotimp un munte şi-o apă curgătoare. Ca şi haina pe om, de altfel. În dreapta cascadei, se întrevede o urcare decentă, de aproximativ jumătate de oră, o îmbinare plăcută între stâncă şi iarbă. Pornesc cătinel, după ce au fost instruiţi de un cioban să nu carecumva să facă stânga sau dreapta. Mergem doar înainte.  Fiecare pas înseamnă încă o discuţie epică despre ireversibilitatea timpului.

Odată ajunşi sus, mai stau o leacă la odihnă, mai scot nişte merinde şi o iau iarăşi din loc. Drept înainte, cum spusese ciobanul. Însă, n-au înţeles ei bine, probabil. Canalul Bucureşti – Borşa n-a avut semnal full. Sfatul cu „dă-i înainte cu tupeu” era valabil doar pentru acea urcare de jumătate de oră, nu pentru tot masivul. Noroc că-l aveau pe Gabi, care s-a trezit la un moment dat, după altă jumătate de oră parcursă..că nu prea merg ei bine..şi că Șaua Gărgălău sigur e mai în dreapta..cu mult..

Mai un râuleţ traversat, mai un popas în tufele cu afine, ajung într-un final la Lacul Stiol, un tău glaciar din preajma căruia izvorăşte Bistriţa Aurie.

M-ţii Rodnei au o părticică din Retezat. Şi una mică din Parâng. Însă ce-i al lor e-al lor. Este o împărăţie păzită de mulţi cai, un ţinut mai rar călcat de alţi oameni în afară de ciobani. Nechează, îşi pleacă aprobator capetele şi îşi învârt coamele de două ori. E semn că urbanii noştri au liberă trecere şi că se bucură să ne aibă ca oaspeţi. Rămân însă cu privirile aţintite asupra noastră, reticenţi.

Iată, într-un final, şi marcajul mult aşteptat: band-albastră all the way. Însă vântul se înteţeşte din ce în ce mai mult. Cei opt negri mititei traversează un culoar mărginit de jnepeni, ajung aproape de Şaua Gărgălău, însă decid să campeze undeva mai jos, la adăpost – asta după ce mai golesc câteva tufe de afine – iar a doua zi să pornească dis de dimineaţă spre Vf. Buhaescu şi Vf. Pietrosu.

Şi, punctual culminant poate fi descris în doar câteva cuvinte cheie. Coteţă…- aşteaptă – ….reală  în cortul lui Tom. Opt oameni care au lounge-uit-o la greu. Au mâncat de-au spart. Au aţipit un pic, s-au trezit, au mai băgat ceva la maţ. Au mai aţipit un pic. Pic pic picurăăă uşor pe cort. Şi se trezesc personajele noastre dragi şi scumpe, iar odată cu ele şi ploaia, care din ce în ce devenea mai rapidă şi mai puternică. Mai joacă o carte, mai fac un piure la primus şi aşteaptă. Erau convinşi că ploaia o să se oprească la un moment dat. Până când cortul minunat a început să ia apă. Şi astfel oamenii încep treptat să abandoneze corabia, retrăgându-se fiecare în bărcuţa lui de salvare. Andra s-a dus peste Aniţa, Petre şi Adi în super-cortul Ueciua, iar Jeli peste Gabi, în mini-bibistrocelul-croco-bazdrugat  În care nu ştiu cum încap două, darămite trei persoane. Iar eu am rămas pe puntea principală cu cana. Umple, aruncă, umple, aruncă. Un procedeu repetat la nesfârşit. Noroc că balta era doar într-un colţ şi am putut şi noi să dormim cât de cât în acea noapte. Asta după ce vântul a făcut breakdance pe deasupra, pe dedesuptul şi în jurul corturilor noastre. Tom şi Petre susţin că au fost atinşi cu neruşinare de beţele acestora. Şi astfel a luat naştere o nouă mişcare de dans: C1 (Cort 1) – supratentă fâţâită la stânga, supratentă fâţâită la dreapta, şi astfel mişcarea-i gata. Tenta face dragoste cu supratenta. Şi cine s-a trezit cu picioarele ude? Cine? Cine? Cred că noi, cred că noi. Şi ce să mai credeţi? Încă ploua. Bineînţeles, am încercat trucul cu “hai să mai mâncăm o halcă, ceva, poate acum se opreşte”. Mneah. Am încercat şi cu ciocolată. Cu mai multe tipuri chiar. N-a mers nici cu snicărs, nici cu milka nici cu schogetten. Încă plouă. Astfel am luat înţeleapta decizie de a ne urni. Jos.

Da, da. Înapoi acasa! Pe principiul “Screw you, rain! I’m going home”. Ne-am strâns corturile în doi timpi şi şasă mişcări şi am plecat plouaţi, bosumflaţi, revoltaţi, dar totuşi cu o voie bună stranie, pentru că acum ambiţia e mai mare. Acum e musai să revenim, pentru că nu ne plac treburile neterminate. Plus că acum suntem familiarizaţi cu traseul, ştim pe unde trebuie să mergem de la bun-început. Da, da! Autosugestia! A fost o tură de recunoaştere!

Astfel că: fleoşca-fleoşc în galop, poate o s-avem noroc (not)…să nu ningă..să nu..-aşteaptă-…p.l.o.u.ă , să ne ude pân’la coa..ste..

Concluzia? E limpede ca ploaia din Rodnei: nu toate situaţiile în care eşti ud fleaşcă sunt epice. Pentru că e greu să găseşti un mix bun! Însă Udă-tura Rodnei a fost de departe, mixul perfect!

Urmează bineînţeles şi coteţăreala de încheiere. Mai întâi pe microbuze, iar apoi în gara noastră scumpă de la Vişeu de Jos, unde au  petrecut negrii noştri 5 ore preţioase.

Mai mai că puseseră stăpânire pe sala de aşteptare, creându-şi propria bodegă şi propria uscătorie. Ei şi ţiganii ce mai fac d-astea  A, Plus că agitaţia de pe microbuze nu le-a priit, aşa că au decis să mai băge ceva la raft, ca să potolească stomăcelul. Clasic. Şi aşa au continuat şi pe tren.