Prin labirint se pășește, p-ormă se grăiește

Îmi plac filmele bazate pe cazuri reale. Nu prea cred în expresia ”înseamnă că nu mi-a fost dat/scris  să..”pe care o folosesc mulți atunci când ceva nu le iese. Critic. Nu obișnuiesc să iau des oamenii în brațe sau să-i pup la revederi. Îmi place concretul, îmi place să îmi desenez o hartă cu adresa la care vreau să ajung dacă merg pentru prima oară. Totuși, nu pot sta departe nici de mister. E bâzdâcul ăla care mă împinge să aflu care e, de fapt, realitatea din spatele semnelor de întrebare.

Așa mă întrebam acum vreo două luni – care e, frate, faza cu teatrul labirint? Ce e aia?

Prima oară  am auzit de el de la Bogdan Nechifor, acum două luni, când am fost la un training la Gura Portiței.

Nechifor are 24 ani şi e un actor înalt, slab, blond şi cârlionţat, care câteodată îşi pune tricourile pe dos. Spune că nu fumează, dar fură mereu jumătăţi de ţigări şi minte că trage doar un fum. De oriunde ar fi, el ajunge în cinci minute de două ore. Bogdan venise să ne înveţe ce e aia un labirint şi cum se construieşte, numai că în seara aia nu prea ştia să se exprime concret. Spunea doar “veniţi mâine la workshop şi experimentaţi, teatrul ăsta se simte”, în timp ce-şi scărpina barba şi se uita în podea. Unii participanți îşi dădeau ochii peste cap.

În ciuda scepticismului, a doua zi s-au prezentat vreo 16 oameni (din 40) curioşi să afle ce înseamnă teatru labirint şi de ce tot susţine el că e o ”experienţă unică”. Eram și eu printre ei.

Am făcut mai multe exerciţii de cunoaștere dimineața, ca să devenim cât de cât o echipă în cele cinci ore pe care le aveam la dispoziţie, înainte să începem construcţia propriu-zisă a unui labirint. Ne-am grupat câte doi la majoritatea exercițiilor şi păream – pentru turişti – parte puternică a spiralei lui Bivolaru. Mi-a trecut și mie prin cap și mă simțeam cumva penibil în anumite momente. Dar am intrat în joc.

Ne-a pus să ne uităm mai mult de cinci minute unii în ochii celorlalţi. Parcă venise chitit să mă chinuie. De ce naiba m-aș uita cinci minute în ochii cuiva?

Ne-a spus să mergem încet, să ne luăm timp când păşim. Serios? Cine are timp de așa ceva în București – mai ales când te trezești și realizezi că trebuia să fii de două ore la Universitate.

Am luat prânzul doi câte doi. Eu îi dădeam ciorba cu lingura partenerei mele Mihaela şi ea mie. Amuzant, dar serios acum – eu mănânc repede.

Mihaela m-a pus să închid ochii şi m-a plimbat pe malul mării, m-a dat în leagăn, a avut grijă de mine să nu mă împiedic. Cumva, firesc, am și alergat cu ea. Căpătasem încredere. Mă simțeam în siguranță cum nu mă mai simțisem de mult timp și mă detașasem de probleme. Mi-a adus aminte de copilărie și de zilele fericite petrecute cu ai mei. Dup-aia am condus-o și eu pe ea.

Învățasem, într-un fel, să dăruim. Să avem grijă în primul rând de cel de lângă noi. Să nu mai fim – măcar pentru 15 minute – grăbiți.

Devenisem, oficial, ”constructori de labirint”.

* * *

În seara aia am creat o instalaţie pe insulă, o călătorie aşteptată cu nerăbdare de ceilalţi. Nu pot să spun decât că am încercat să răsfățăm fiecare om în parte cât mai mult cu putință. Să-i facem să se simtă confortabil. Să ne jucăm cu ei și să le provocăm toate simțurile.

Fiecare om ne vizita pe rând și avea mai multe opriri de făcut. De la 22.00 până la 4.00 au trecut oameni prin labirintul construit de noi. Când am ajuns la foc cu toţii, a durat vreo 20 de minute până când a îndrăznit cineva să vorbească. Se auzeau doar lemne troznind și cerul era inundat de stele.

***

Mă bag des în bucătăriile altora, chiar dacă habar n-am să gătesc. În seara aia am descoperit un meniu vast de reacții. Oamenii reacționează diferit la orice mișcare făceam în preajma lor – unii erau încordați, alții râdeau în hohote – trebuia să mă mulez după fiecare persoană. Să improvizez și să renunț la control, la al meu ”let’s do it my way”. Să fac ceva potrivit momentului. Am ieșit bulversată din bucătărie. Nu trecusem prin labirint, dar văzusem și experimentasem toată munca din culise, care ține foarte mult de psihic.

N-am fost lămurită totuși. De ce există forma asta de teatru? De ce îi spunem teatru și ce e totuși cu labirintul ăsta?

***

A venit sfârșitul lui septembrie și Nechifor a dat un anunț că are nevoie de constructori pentru un labirint prin București. După ce construise labirinturi timp de patru ani pentru grupuri restânse atât în România și în afară, voia să facă unul și pentru un public larg. Am percutat și mi s-a părut complicat. Gura Portiței e un spațiu menit pentru detașare numai prin prezența mării. Dar la capitală?

După ce ne-a povestit traseul am înțeles de ce ar trebui să funcționeze. E un pic de magie acolo. Un pic mai mult – din cauza asta scriu vag. Principalul meu scop, când am intrat în echipa Companiei de Teatru Labirint era să scriu un text despre noul spațiu cultural construit hai-hui prin București. Să vi-l descriu așa cum e, mai ales că sunt acolo, în mijlocul lor – era și mai palpitant.

Din interior pot să vă spun că sunt niște oameni nebuni și fumoși, care își bat capul weekend de weekend de peste o lună ca să aibă grijă de oameni, ca să-i facă să se detașeze și să intre fiecare în povestea în care poftește, să ia deciziile pe care vrea să le ia. Echipa se va mula după ei și-i va ghida. Dar oamenii vor fi tot timpul în siguranță. Cineva are pretutindeni grijă de ei.

Nu pot decât să ajung la vorba lui Nechifor. ”Trebuie să-l experimentați” ca să înțelegeți despre ce vorbesc și de ce e folosit cuvântul ”labirint”.

Eu am învățat să dau mai mult după ce am început să lucrez cu ei, am luat-o ca pe o formă de terapie. Fiecare întâlnire cu fiecare persoană e o colecție de reacții, de gesturi și vorbe. Învățăm unii de la alții.

Sună prea siropos pentru tastatura mea, dar am observat o nevoie de afecţiune şi de încredere.

***

Deși știam trei sferturi din traseu, am trecut și eu prin labirint duminică. M-am liniștit, m-am agitat. Am zâmbit și m-am mirat de anumite coincidențe frumoase. Apoi m-am întrebat dacă există coincidențele.

Mi-am pus o dorință, am ascultat Mumford and Sons și am primit o cană plină cu lumină. Am numărat trepte și bătăi de inimi, am fost singurul spectator la un recital de zile mari. Am dat flori. Pentru că am vrut.

Am îmbrățișat și am pășit ca un copil. Eu, bucureșteanca grăbită și sceptică. Evadasem și uitasem de fricile mele. Nu strică din când în când.

***

Primul spectacol al Companiei de Teatru Labirint se numește ”Brioc” și se mai întâmplă weekendul viitor în București. Sperăm că și cel de după și la anu’. Sunt opt oameni care de doi ani meșteresc la spectacol și construiesc povești. 53 lucrează  de patru weekend-uri ca Brioc să zburde prin oraș și vor să continue. Totul funcționează prin programări la adresa de mail brioc@teatrulabirint.ro și listele sunt mereu pline de la o săptămână la alta. Sunt pline și pentru alte trei weekenduri.

Ca totul să continue însă, e nevoie de mai multe forțe. Ce pot să spun concret este că toată lumea face voluntariat pentru spectacol. Așa că dacă știți oameni care pot sprijini într-un fel sau altul spectacolul, spuneți-le să se programeze, ca să înțeleagă de ce merită o asociere.

Acum..poate m-au prostit pe mine, omul rațional. Verificați și voi.

Spread the word.

____

“Am luat contact cu această metodă în septembrie 2008 în Milano fiind trimis acolo prin asociaţia Epsilon III. Acolo l-am cunoscut pe Iwan Brioc. El e omul care a dezvoltat această metodă prin asociaţia Theter Cynefin din Ţară Galilor, fiind inspirat la rândul lui de regizorul columbian Enrique Vargas. Prima întâlnire cu această metodă a fost pentru mine un şoc cultural, un set de răspunsuri, dar şi un nou set de întrebări care încă mă bântuie. Datorită viyiunilor asemănătoare, între mine şi Iwan s-a creat o frumoasă conexiune. Ne-am mai văzut de câteva ori de atunci să construim labirinturi sau să facem planuri.”  (Bodan Nechifor)

____

”Vă mulțumesc foarte mult pentru aseară. A fost nemaipomenit! A fost pentru prima oară după foarte multă vreme, în care am petrecut așa de mult timp cu mine, cu gândurile mele, cu amintiri care nici nu știam că mai sunt acolo undeva. A fost pentru prima dată în care am avut atâta încredere în oameni fără să-mi fac probleme și fără frică.
Faceți ceva excepțional pentru oameni!” (Mădălina Frățilă, participant)

http://www.teatrulabirint.ro

Anunțuri