Tribut prietenilor

E sfârşit de noiembrie şi e sâmbătă seară. Stau pe veranda cabanei Silva, din Munţii Ciucaş şi fumez o ţigară. Sunt exact unde vroiam să fiu. Mă uit pe fereastra aburită care dă în sala de mese ocupată de gaşca noastră.Văd înghesuială şi simt voia bune. O aud pe Maria cântând la chitară şi pe Georgi la fluier. Ceilalţi le acompaniază cu paharele ridicate. Cineva are grijă în permanenţă să umple carafa cu vin. Se agită cu toţii să-şi facă loc pe băncuţele prea scurte pentru douăj’de oameni.

Jeleu citeşte de zor scrisorica pe care i-am compus-o de ziua lui (motivul pentru care ne-am reunit aici, de fapt). Cineva pune o ciocolată la bătaie şi în zece secunde (fără exagerare) ambalajul rămâne pustiit. Mă bucur mult s-o văd şi pe Crisa-cea-urbană cu noi. Diana şi Coiotu’ fabrică amintiri pe bandă rulantă, nelăsându-le bliţurilor timp să respire. Într-un colţ, Roxana se cuibăreşte în braţele lui Răzvan şi moţăie. Fof iar a venit cu sacoşa de rafie. Lângă mine, doi câini simpatici stau drepţi la datorie: cerşesc din priviri mâncare, cum ştiu ei mai bine. S-a lăsat frigul. Mai trag un fum şi mă pregătesc să intru, când iese din cabană Jeleu al meu, puţin leşinat, şi-mi spune: „ce naiba mă Ancuţa, vrei să mă faci să plâng cu scrisoarea aia?” Zâmbesc şi iau copilul cu mare drag în braţe. Priveşte şi el tabloul de ansamblu şi ne punem amândoi o dorinţă: să nu se schimbe în următorii mulţi ani. E prea frumos. Ne gândim la Heavy. Îi simţim mult lipsa, dar ştim că se uită la noi de sus, de undeva, şi e fericit că suntem toţi laolaltă şi ne bucurăm de lucruri simple. Ne mai luăm o dată în braţe şi ne infiltrăm şi noi în încăperea mică, dar aglomerată.

Îţi cântăm „Călător”, Heavy, pentru că-ţi plăcea mult s-o auzi şi pentru că erai unul. Vărsăm fiecare câte un strop de vin.

Creţu’ vorbeşte cu accent de ungur (de un’ să ştiu de ce?), iar Luci susţine că „noi am ajuns la un nivel ridicat de tehnicitate”.

Am încercat să-mi imaginez un tablou în care oamenii din camera aia n-ar mai exista în viaţa mea. M-am străduit mult să văd cum ar arăta, dar n-am izbutit. Nu vreau să mă gândesc la asta. Sunt prietenii mei. Mă gâdilă, mă iau în braţe, mă trag de fălci şi se amuză pe seama mea când mă strâmb. Au mereu câte-o ciocolată ascunsă pe undeva. Mă ascultă când sunt necăjită şi au puterea de a transforma orice grijă în cea mai mare glumă, pentru că mereu privesc partea plină a paharului (v-am spus eu că cineva îl tot umple!). Orice-am vorbi, întotdeauna va rămâne între noi (dar nu se ştie între noi câţi niciodată). Chiar dacă nu sunt cu ei, mă sună să-mi facă serenade şi să mă certe că „mă dau lovită”. Sunt oamenii mei, caraghioşii mei, personajele mele neserioase pe care nu le-aş fi cunoscut dacă nu iubeam muntele, dacă nu împărţeam un izopren la un foc de tabără şi dacă nu-mi plăcea să dorm sub cerul liber. Dacă eram normală, nu ne-am fi înţeles atât de bine.

Atât. Vroiam doar să ştiţi că-nsemnaţi mult în viaţa mea, că provocaţi dependenţă şi că mi-a făcut mare plăcere să rupem împreună podeţul de lemn al căbănuţei nr. 8 de la Silva.

Rock-uiţi cu tonţii 🙂

PS: La mulţi ani once again Jeleu şi nu uita cât de greu e să găseşti un mix bun!

Reclame