Nu e bine să dai ciocolată la străini dacă nu sunt copii

Acum o lună de zile am dăruit o ciocolată pe care-mi doresc s-o fi mâncat eu. 

Povestea mea și a stalkerului pe care l-am câștigat prin forțe proprii începe în autobuzul 104, în care m-am urcat la stația de la Piața Alba Iulia. Trecusem pe la tata, care lucrează în zonă și mă duceam spre Universitate, unde urma să iau un interviu unui tip, pentru un articol.

Mă îmbrăcasem ca o fată în dimineața aia senină și călduroasă, deși era sfârșit de ianuarie. Purtam rochiță, eram dată cu rimel și ruj. E o chestie pe care am început s-o fac destul de des, spre surprinderea multora care mă întreabă „cum îl cheamă”.

Nu-l cheamă în niciun fel, că nu există deocamdată, dar în 104 am simțit, pentru cinci minute, că ar putea exista. Stătea în fața mea, lipit de ușa din mijloc și se uita insistent la mine, printre zâmbete. Era înalt, o combinație de cărunt cu șaten și cu un palton gri. Cred că avea aproape 30 de ani. Am zâmbit și eu – dacă tot păream ca-ntr-o reclamă la o rețea nouă de telefonie mobilă, s-o facem cum trebuie. L-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva, dacă are ceva să-mi spună. A zis că se mai gândește până la prima. I-am zis să se gândească mai repede, că eu acolo cobor, la Unirii.

N-a zis nimic, dar a coborât o dată cu mine. Am făcut cunoștință. Mi-a spus că-l cheamă Decebal și că lucrează în medicină. M-a condus până jos la metrou, mi-a cerut numărul de telefon și nu m-a lăsat să plec până nu mi-a dat bip și mi-a văzut telefonul sunând în mână. Înainte să plece, am scos o ciocolată Kinder din buzunarul stâng al paltonului meu – pe care o primisem de la un coleg de muncă de-ai tatei – și i-am dat-o. Așa, pentru că mi-a părut simpatic și m-a făcut să zâmbesc.

În drum spre cafeneaua în care urma să intru pentru interviu, primesc de la el un mesaj. Că nu se aștepta la gestul meu cu ciocolata, că nu-i vine să cred că sunt o fată atât de deschisă, că l-am făcut să zâmbească într-un moment greu al vieții lui și că i-am demonstrat că gesturile altruiste încă există.  Mi-a lăsat și numele unui site care explica iubirea. N-am făcut atunci nicio judecată de valoare, am zis că dacă omul a simțit nevoia să-mi spună asta, nu pot decât să mă bucur de puterea pe care o poate avea o ciocolată. N-am răspuns la mesaj.

După ce am terminat cu interviul, am mai primit unul de la el. Îmi spunea că eu chiar nu înțeleg în ce moment am apărut în viața lui. Că mai are doar 100 de euro în buzunar, că e șomer (avea un job ca maseur), a rămas fără chirie și că într-o oră urma să fie în stradă cu o valiză în brațe. Mă întreba dacă pot să-l găzduiesc câteva zile până își găsește un loc în care să stea. M-am lăudat de multe ori că ardelenii sunt gazde minunate și că m-au luat în casele lor deși abia mă cunoscuseră, dar n-am putu să fac același lucru. Eu veneam cu niște recomandări atunci, pe când acum, eu nu știam nimic despre Decebal și mi-am asumat rolul de bucureșteancă sceptică. I-am scris că nu pot, că apartamentul în care stau e plin și că ai mei n-ar vedea cu ochi buni treaba asta.

Atunci am început să cred că am greșit când i-am dat numărul meu de telefon și că, dacă a apelat la o străină să-l ia în gazdă, e clar că n-are niciun prieten. Bucățica de reporter din mine și bucățica de femeie din mine au început să împletească fire complicate. Pe după-masă m-a sunat, dar nu i-am răspuns. Mi-a mai dat un mesaj spunându-mi că a găsit unde să stea și că voia doar să-mi audă vocea, că deja nu mai poate de dorul meu și că vrea să ne vedem să mâncăm ciocolata împreună. Acum mi-era clar, nu trebuia să-i dau numărul meu ori vreo ciocolată. Nu țin cont de regula de ”n-o suna trei zile ca să nu pari disperat”, dar nu o să fiu niciodată atrasă de un tip care dă unei fete mesaje de genul ăsta după două ore de când a cunoscut-o. Am inventat o scuză, că trebuie să ajung la evenimentul X, că se termină târziu. Mi-a răspuns ”bine, dar știi că mâine nu mai scapi”.

A doua zi nu l-am mai căutat. A trecut o săptămână și credeam că dacă nu a mai dat niciun semn nici el, înțelege că nu vreau să am de-a face cu el. Până când primesc un mesaj de la el în care-mi spunea ce frumoasă sunt și ce corp frumos am într-un stil deocheat, scos dintr-o carte deocheată, cuvât cu cuvânt (gugălisem, bineînțeles). După ce că era deranjant pentru mine tot ce scrisese în mesajul ăla – adică nici măcar nu pusese mâna pe mine nici nu-mi văzuse corpul pentru că aveam un paltonaș lung pe mine când ne-am cunoscut – nici nu se deranjează foarte mult să inventeze ceva, ci dă direct copy paste.

Am sunat la Vodafone ca să întreb cum blochez un număr și l-am pus pe lista neagră fără vreun răspuns.

Peste câteva zile însă, mă trezesc (la propriu m-am trezit din somn) cu un alt mesaj de la el. Ori nu l-am blocat eu cum trebuia, ori, deși blocat,  mesaje poți trimite. „Îmi dau seama că am nevoie de tine și de iubirea ta pentru tot restul vieții mele. Și mai simt că un copil cu tine nu e ceva nerealizabil.”

Mi se urcase tot sângele în cap. I-am răspuns. ”Te rog frumos, nu mă mai căuta”. Atât mi-a trebuit.

”Păi nu erai tu cea care mi-a oferit o ciocolată?”, mi-a scris Decebal, ”păi nu pot s-o mănânc, ești falsă, ai văzut că sunt sărac și nu vrei să ai de-a face cu mine, o să arunc ciocolata la WC”.

După asta, au mai urmat trei mesaje în care Decebal, dacă așa îl cheamă într-adevăr, m-a făcut ca pe-o albie de porci și mi-a spus că dacă vreau, pot să-l denunț la poliție și să-l dau în judecată, că el oricum n-are bani să plătească. Mi-a mai scris c-o s-ajungem toți ca el, să ne ia băncile tot – case și joburi și noi credem că ne mănâncă un străin și că dacă merg în Asia, oricine te ia în casa lui, cum te dai jos din avion.

Nu i-am răspuns nici atunci la vreuna dintre provocări, deși nu știu cum am reușit să mă abțin. Au trecut două săptămâni de-atunci și am crezut că în sfârșit a uitat de mine, deși eu n-am uitat de el. Mereu când văd oameni în vreo mașină parcată la vreun colț de stradă sau bărbați stând singuri în stații de autobuz, am impresia că sunt urmărită. Am învățat să am grijă ce-mi doresc (am zis de câteva ori la cafea cu prietenele că mi-ar plăcea și mie să am un ”fan”, cineva care să fie obsedat de mine, cum au unele dintre ele).

Ieri m-am trezit cu încă un mesaj de la el. ”lumea n-ar fi atât de greu de suportat dacă n-ar fi împănată cu proști și proaste. Puțini sunt cei care cu adevărat se pricep să le facă față. Îmi dau seama că drumul spre care crezusem atâția ani este închis acum pentru mine.”

Anunțuri