Într-o zi o să mă fac brează

Un eseu personal

Anul trecut pe vremea asta, învățam să scriu primul meu eseu personal, la cursul de jurnalism al lui Cristi Lupșa. Tot atunci am descoperit fascinația drafturilor, a editării cu trackchanges. Nu știu de ce nu l-am publicat până acum, dar vineri seară, pe când stăteam cu DoRuleții la masă, mi-am adus aminte prin ce drame am trecut eu inainte de a intra la FJSC. Apoi am ajuns acasă și am găsit o minge de oină lângă cuierul de la intrare (lămuriri mai jos)

V-am decupat o bucățică din feedbackul dat de Cristi atunci pentru primul draft, pentru că mi-e drag. Textul postat aici e un draft 2 jumate, poate și trei sferturi, pentru că n-am vrut să schimbi mici detalii, doar așa, pentru că aici îmi permit.

”Anca,

Îmi place ce ai ales: e mic, punctual, personal, dar ne vorbeşte tuturor despre teama că într-o zi vom rămâne pe dinafară. Ba mai mult, ne aduce aminte că dacă ai oameni lângă tine, s-ar putea ca momentele astea să treacă mai uşor.
Textul curge bine, are fluenţă şi cred că şi construcţia structurii e suficient de solidă. Cea mai eficientă formă a unei poveşti are în centru un personaj care întâmpină o problemă pe care trebuie s-o rezolve până cade cortina la final. Exact ce se întâmplă şi aici.
În primul rând, trebuie să faci curat printre paragrafe – e o vorbă care spune: „taie mare, apoi taie mic”. Adică nu începe prin a scoate cuvinte, ci prin a scoate propoziţii întregi.
Ce aş mai vâna în locul tău sunt comentariile şi momentele retorice. Astea se desfăşoară în capul tău, e mai degrabă „spus” decât „arătat” şi riscă să ţină cititorul la distanţă. Adică: „Chiar îmi plăcea istoria, dar n-am avut cum să mă pun cu sistemul”. Sau: „Dar eu ce-am?”. Sau: „Cum o s-apar la dânsa acasă, să-i spun că am dat numai rateuri?” Astea sunt întrebări pe care vrei să ni le punem noi. Tu degeaba te întrebi pe tine în text. Asta o faci în jurnal. Aici spui o poveste şi creezi tensiune sugerând aceste întrebări.
Greul a trecut. Draftul 2 e o şansă să cunoşti fiecare colţişor al textului tău, să-l netezeşti pentru ca apoi, într-un final, să-i poţi adauga şi nişte efecte speciale.”
(Cristi Lupșa)

Într-o zi o să mă fac brează

Stăteam pe treptele de la intrarea în Facultatea de Istorie din centrul Bucureștiului. Îmi ţineam capul în palme şi plângeam în hohote. Era sfârşitul lunii iulie, în 2008 și totodată sfârșitul lumii pentru mine. Eşuasem nu o dată, ci de trei ori într-o săptămână și credeam că o să fiu o vânzătoare toată viaţa. Picasem cu brio examenele pentru două specializări la Facultatea de Litere iar cu câteva zile înainte îmi fusese respins dosarul şi la Facultatea de Istorie.

Soarele mă ardea pe ceafă, iar claxoanele maşinilor încolonate ca la un cortegiu funerar nu se mai opreau. Parcă se pregăteau să-mi înmormânteze orice urmă de speranţă. În stânga mea s-a aşezat Mihai, care m-a luat în braţe şi m-a lăsat să-i murdăresc tricoul cu rimel. L-am cunoscut la bac – unde am dat examenele cu cei din Liceul ”Dinu Lipatti”. Amândoi dădeam examen la istorie şi ne-am împrietenit pe hol, în timp ce aşteptam subiectele; apoi pe Hi5. E înalt, brunet, cu ochi căprui şi cu cioc, vorbeşte calm şi cântă la fagot. Îl iubim amândoi pe Amza Pellea în rolul lui Mihai Viteazul.

Livia, care stătea în dreapta mea, mă mângâia, reţinută, pe spate. Mi-e prietenă bună şi fostă colegă de liceu. Am făcut meditaţii la gramatică împreună, câteva luni înainte de bac şi am dat aceleaşi examene. Ea a intrat la Studii Europene, la buget. Mihai la Conservator. Nico – o altă prietenă – a reuşit la UNATC, Alex, iubitul ei, la Drept. Nu puteam să mă bucur pe deplin pentru prietenii mei.

Nici unul dintre ei nu îndrăznea să-mi spună nimic. Oricum ar fi încercat să mă încurajeze, tot negru vedeam în faţa ochilor. Într-un final, Mihai m-a obligat să mă uit la el şi mi-a spus că, dacă n-am intrat la nici una dintre facultăţile astea, înseamnă că nu erau pentru mine. M-am uitat foarte urât la el.

Cel mai greu mi-a fost să-i dai veştile profei mele de gramatică, acea a doua mamă a mea. Nici nu se gândea că o să întâmpin vreo problemă.

Nu ştiam ce vreau, dar m-ar fi liniştit gândul că sunt studentă, undeva. Poate mai mult pe mama.

Cu ceva luni înainte de bac eram hotărâtă să dau la Academia de Poliţie. Reuşise ea să mă convingă că aş ieşi cu un post sigur de acolo – mai ales că lucra și ea în cadrul MAI – şi că salariile sunt bune. Cochetam cu ideea asta pentru că mi-ar fi plăcut să mă mut de acasă. Deja îmi imaginam tot felul de aventuri cu mine în prim plan, ca cele din serialul „Academia de Poliţie”. Ca fată, aş fi fost în centrul atenţiei. Mă vedeam în uniformă, defilând la parade şi ceremonii. Pentru asta începusem să fac iniţial meditaţii la gramatică. Însă planurile mi-au fost date peste cap, o dată cu turele pe care le alergam în Parcul Tineretului. Mă dureau rău gleznele de fiecare dată când parcurgeam mai mult de două. Eram speriată. După o lună cu mult Bengay, prin martie, mi-am făcut curaj şi m-am dus la doctor. Aveam un semi-platfus care îmi cauza durerile. Ar fi scris respins pe fruntea mea încă de la examenul medical. Nici flotări nu reușeam să fac și nici mingea de oină n-o aruncam mai departe de doi metri.

Am început să mă gândesc spre ce alte facultăţi cu examen la gramatică puteam să mă orientez. Nu trebuia să „irosesc” pregătirile făcute, o aud încă pe mama insinuându-mi.

Mă întrebam unde mi-o fi locul și îmi aminteam de tiparul pauzelor dintr-a XII-a, când ne strângeam toți într-un colț al clasei și vorbeam ori despre sex, ori despre admiteri la facultăți. Stăteam turcește pe banca a treia de la perete, rezemată de el și mâzgăleam aiurea la sfârșitul unui caiet. Când îmi venea rândul, tot colegii mei îmi făceau planuri, pe o singură voce. ”La jurnalism trebuie să dai tu. Ai talent”.

Acea admitere, acea ultimă șansă de a mă integra undeva era toamna. Însă examenele pe care abia le picasem m-au desfiinţat complet. Eram sictirită şi pesimistă.

Mihai râdea de mine şi mă asigura senin că o să iau examenul. Iar m-am uitat urât la el. „Unde citeşti tu asta?”, îl întrebam pe aceleaşi trepte de la Universitate, cu nasu-n şerveţele. Aşa „simţea” şi nu m-a lăsat în pace. M-a obligat să redactez un „proces verbal” prin care îi cedam „50% din grijile şi din stresul meu inutil, cu privire la examenul care va avea loc pe 8 septembrie 2008. ”Întrucât geniul meu îi va onora cu prezenţa în sala de concurs, nu ar fi în interesul lor să mă piardă. Am fost respinsă la celelate facultăţi pentru că sunt prea bună pentru ei şi pentru că i-aş fi eclipsat pe toţi”, scria în document. ”Oricare va fi rezultatul examenului, grijile şi ridurile s-au micşorat cu 50%, iar viaţa merge înainte. Cad, mă ridic, mă julesc, mă bandajez. – 29 iulie 2008, ora 1.31.”

Nu ştiam să explic dacă, sau de ce voiam să intru la Jurnalism. N-am avut niciodată în buzunar placa „vreau să fiu prezentatoare TV” și nici nu înțelegeam noțiunea de ”talent”. Scriam româneşte în ciuda examenelor picate, aveam o anumită imaginaţie şi cursivitate în exprimare şi citeam beletristică. Mai aveam de pierdut doar alte două sute de lei pentru taxa de admitere.

Până-n septembrie nici nu m-am agitat. Mama mă-ntreba zilnic de ce-mi arde doar de plecări şi nu mă pregătesc pentru examen. Dădeam din umeri. Singurul meu antrenament a constat în citirea câtorva romane şi 2-3 texte publicate pe forum-ul facultăţii, pe care mai corectau studenţii mai mari. Am reţinut că trebuie să divorţez de neologisme și gerunzii. În weekend-ul dinaintea admiterii bălăuream prin munţi, undeva pe o vale alpină din Bucegi.

Luni dimineaţă, pe 8 septembrie, m-am prezentat la Facultatea de Electronică de la Leu, pentru examenul de „creativitate şi expresivitate”. Mama era convinsă că o să am o zi norocoasă pentru că mă cheamă Maria. O verișoară de-a profei mele îmi ghicise în cărți că o să am o bucurie într-o zi mare și că o să am de-a face cu o instituție de stat în curând. Dar am ieşit din sala politehnistă demoralizată, convinsă că mi-au ieşit prost toate cele trei subiecte, că am schimbat pixurile şi vor considera că e semn, că am greşit sigur acolo şi dincolo.

Pe 13 septembrie, după 00:00 se publicau rezultatele. Nu m-am strofocat să stau trează. Am deschis dimineaţa calculatorul, înainte să plec la muncă şi am găsit lista minunată. Am citit-o de două ori, de la cei respinşi până la cei admişi la taxă. Nu mă găseam, dar când am dat lista spre început, eram a 17-a. Am ţopăit o oră în faţa oglinzii de pe hol, pe cea mai stupidă melodie pe care o ştiam: imnul FJSC. Foloseam tubul de fixativ pe post de microfon, închideam ochii şi gesticulam intens cu mâna liberă, ca o adevărată „cântătoare”. Holul casei mele devenise scena de la Eurovision. Nu conta cât de ridicol era, conta că aveam dreptul să-l cânt.

Am plecat spre Tonka Jeans, magazinul de haine de pe bulevardul Magheru, la care lucram de la începutul verii şi am zâmbit tâmp fiecărui client. La scurt timp, au venit Mihai şi Livia. M-au luat în braţe şi m-au furat în pauza de masă. Ea mi-a înmânat un carton duplex pe care scria mare, cu litere de tipar colorate în roşu şi albastru: „Felicitări! Ţi-am zis noi!”, iar el mi-a dat o sticlă cu şampanie şi „tratatul” pe care-l încheiasem în luna iulie, de care uitasem complet. În josul paginii scria „pentru cea mai brează studentă”.

Anca Iosif

Unde pasiune e, şi speranţe este

Am început să iubesc muntele pe la 17 ani. Mi-a părut rău că l-am desoperit atât de târziu, dar de atunci, bocancii m-au purtat mai sus şi mai sus, pe creste şi pe văi alpine, pe poteci şi pe stânci, prin arşiţă şi viscole, pe trasee marcate sau nu. Casa mea se schimba de la o tură la alta, azi dormeam la Refugiul Bucura din M-ţii Retezat, mâine la Refugiul Coştila, în Bucegi, săptămâna următoare la Călţun în Făgăraş, sau în Crai, lângă Refugiul de pe Vf. Ascuţit, pentru că era cerul plin de stele. Îmi place acolo sus pentru că e linişte, pentru că se vede lumea altfel şi pentru că există doar prieteni, care se salută între ei chiar dacă nu se cunosc. Pentru că mă întorc mereu în oraş cu un zâmbet tâmp pe faţă şi cu bateriile încărcate şi pentru că se uită lumea ciudat la mine în metrou că port un monstru în spate şi am noroi pe bocanci sau pantaloni. De la o vreme încoace a venit criza, care m-a obligat să-mi las bocancii şi rucsacul pe balcon.
Un prieten m-a întrebat dacă nu m-ar tenta să merg pe Vf. Mont Blanc (4.810m Franţa-Italia) pe la începutul lui august. Mi-aş face rucsacul şi mâine dacă ar fi după mine. Mai ales că n-am ieşit din Românica niciodată.
Fac un apel către cei care citesc acest post pentru că o urmă de speranţă mai am, când vine vorba de o mare pasiune. Dacă ştiţi pe cineva care are nevoie de angajaţi luna asta, daţi-mi un semn de viaţă. Că e vorba de catering, de cărat chestii, de asamblat, de făcut curăţenie, de baby-sitting, de îngrijit babuini sau orice altă muncă fizică în afară de videochat, sunaţi-mă sau daţi-mi un mail. Trebuie să strâng în jur de 500 euro (măcar o parte).
Poate cunoaşteţi pe cineva pe la diverse firme, care ar vrea să aibă o poză cu banner-ul pe Mont Blanc. Poate aveţi pile la Heineken sau altă marcă de băutură. Poate ştiţi vreo publicaţie interesată de un jurnal de călătorie de acolo. De munca fizică nu fug, dar cu scrisul sunt prietenă din ce în ce mai bună. Menţionez că ejobs şi bestjobs nu mă ajută cu nimic.
Gândiţi-vă 5 min, daţi un share pe feisbuc, sau pe grupurile de yahoo în care sunteţi, sau un mass, sau cuiva care ar putea să mă ajute într-un fel sau altul. Mulţumesc anticipat pentru că aţi citit postul şi pentru posibilul ajutor 🙂

Anca
ancutaiosif@yahoo.com

„If you want something in life, reach out and grab it!” (Into the Wild, the movie)

Vf. Peleaga, M-ţii Retezat

Valea Morarului, M-ţii Bucegi

Brâna Aeriană. M-ţii Bucegi

Vf Moldoveanu, M-ţii Făgăraş

Valea Comorii – Muchia Clăiţei, M-ţii Bucegi

Valea Seacă dintre Clăi, M-ţii Bucegi

Andrei gătindu-ne la Lacul Capra, Făgăraş

Ingredientele unui weekend reuşit

1. Planuri date peste cap. Acum vreo două săptămâni plănuiam, la o bere în Expirat, să mergem la ziua Dianei, în Piatra Craiului. Prima sâmbătă din martie. Joi, Luci  mă anunţă pe mess că plecăm vineri seară. Am încercat să mă opun iniţial, dar fără folos. N-aveam nişte argumente solide. Cea mai revoltată a fost Denisa însă, care nu e fană spontaneităţi şi care a trebuuit să-şi refacă planul de bătaie, şi listele, şi…tot.

2. Conducerea unei prietene acasă, vineri seară. Am făcut două zile de la Carrefour Grand Arena până-n Apărători, ocol menit să o ducă la adevărata ei casă pe Teo. Am pus-o să semneze că e de acord cu răpirea ei.

3. Drum spre munte cu maşina, noaptea, Luci cu patru tipe. Sidi-uri cu muzică drăguţă. „And I would walk 500 miles…ta na na nam căruţă, ta ra ra ra ram căruţă”. Costică.

4. Stabilirea ţintelor de miştouri pentru următoarele două zile:  Denisa care e gură spartă şi care trebuie să facă tot weekend-ul ce zice Luci, dacă nu vrea să doarmă afară, în hamac, sau să se întoarcă în Bucureşti cu pluta, pe Dâmboviţa; Teo care a fost total nefaşionistă, neasortată. Dar cu poşetă şi şuzi pă munte.

5. O plimbare din Sătic până la cabana Garofiţa Pietrei Craiului, noaptea prin zăpadă, sub cerul înstelat.

6. O sărbătorită – La Mulţi Ani Daiana – şi nişte vinuţ, care în ciuda tuturor criticilor, s-a integrat bine în decor. Oricum noi ne plângem constant de câte ceva. O gaşcă de fiţoşi tehnici.

7. O cameră „coteţărită” la greu de +/- 20 de oameni, ca de obicei. Paturi suprapuse, lemne care troznesc în sobă şi fâşâitul sacilor de dormit, de care mi-era un dor atât de mare.

8. Tricouri lime Paşi Mărunţi. Plimbare până la Cerdacul Stanciului. 4×4 la urcare din cauza zăpezii, tobogan la coborâre. Coafura nu rezistă.

9. Ceai, o ţigară în faţa cabanei cu ceilalţi minoritari, cărora li se alătura ocazional şi câte un nefumător, veşnic nemulţumit  că e afumat. Hamac, soare şi ochelarii urbani ai Crisei, sâmbăta, spre amiază.

10. Un pod cu saltele, cu vizoare spre creasta falnică a Craiului, prieteni, chitaristele noastre miez Maria şi Georgi.

11. Discuţii filozofice în pod sâmbătă seara cu Teo, Denisa şi Luci, în mijlocul cărora realizăm că nu mai e nici o cântare şi că toată lumea s-a dus la culcare. Dar cu toţii ascultă şi-şi mai exprimă câte-o părere aşa, ca prin vis, pe tema căsătoriilor, copiilor şi independenţei.

12. Luci care apare sâmbătă noapte afară, pe la două, cu un cârnat în mână şi cu sacul de dormit în cealaltă, ca să se mute în pod. Eu şi Denisa stingem repede ţigările şi intrăm toţi trei în sala de mese să verificăm un picuţ pungile cu mâncare. La vamă stăteau deja Maria, Ioana, Alex şi Georgi.

13. Haltă în Ploieşti la întoarcere, doar că de data asta nu ne-a mai pus Dica masă (mama Fofilor), ci dna Marcela, mama Crisei. Ninsoare şi prăjituri divine în maşină spre Bucureşti, făcute de mama lui Luci.

14. Amintiri pe care le păstrăm doar pentru noi.

Înc-o dată La Mulţi Ani Dianei, de la care sperăm să primim şi pozele în această frumoasă pimăvară 😀

Odinioară, nu demult..

Când eram mică, abia aşteptam să ningă. Acum mă enervează pentru că trebuie să „mă blindez” şi să am grijă pe unde sau cum calc şi patinez.

Când eram mică dădeam banii pe ciocolată, nu pe ţigări şi cafele.

Când eram mai mică, adoram să merg cu trenul. Oriunde. Pe tren era distracţia. Gaşca. Acum mă gandesc doar cât de comode sunt deplasările cu maşina. Oriunde. Mult mai.

Când eram mică, îmi permiteam să spun „n-am chef” pentru că nu „trebuia”.

Când eram mică, mă ghemuiam în fotoliu şi mă uitam la desene animate la televizorul alb-negru. Trebuia să mă dau jos să apăs pe buton sau să dau de rotiţe, dacă vroiam să schimb canalul. Nu mă deranja. Acum nici nu mai ştiu pe unde zace telecomanda şi nici de ce mai am televizor în cameră.

Când eram mică, pierdeam mult timp în faţa blocului, cu o pungă de seminţe şi o sticlă de cola lângă – mare greşeală. Acum îmi mai văd scara dimineaţa şi seara.

Când eram (mai)mică şi aveam net pentru prima oară, era cu ora. Romtelecom. Îl conectam mereu pe furiş, cât era tata la muncă. Reţinusem parola. Mă credeam deşteaptă, dar factura mă trăda mereu. Acum am acces nelimitat la net şi la serviciu şi acasă. Dar nu mai e palpitant.

Când eram (mai)mică, singura grijă era să strâng bani pentru o pereche de converşi. Acum converşii se traduc prin datorii şi taxe.

Când eram mică, nu purtam iarna nici căciulă de frică să nu-mi stric „freza”,  nici dres pe sub pantaloni, pentru că se lăsa şi trebuia mereu să-l trag „până-n gât”. Nici acum nu port. Nici una, nici alta.

Când eram mică…nu prea eram. Tot printre cei mai înalţi mă număram.

Întâlnirile cu Ferenc Vasas de la FJSC

Anca Iosif, anul al III-lea, grupa a 3-a – „muntanofila”, 6.01.2011

(să nu lipsească datele astea niciodată, altfel ai 10 puncte scăzute….)

Cred că seminarul lui Vasas este singurul lucru bun care mi s-a întâmplat semestrul ăsta, dacă stau să analizez „multele” şi solicitantele materii ce mi-au fost predate. Mă număram, în octombrie, printre studenţii de la grupele care nu făceau seminarul despre agenţiile de presă cu el.

Toţi au jubilat, bineînţeles. „Pfiu, am scăpat de chin!”, ziceau toţi colegii mei, trăgând satisfăcuţi şi uşuraţi din ţigări, stând tolăniţi pe băncuţele de la etajul şase. Aveam impresia că, dacă o să îndrăznesc să spun ceva de bine despre el, o să fiu luată la bătaie, sau cel puţin schingiuită din priviri. N-am zis nimic, am zâmbit forţat şi mi-am băut cafeaua în continuare. Eram invidioasă pe foştii colegi de grupă care veneau cu tot soiul de poveşti haioase şi fel de fel de metode de „tortură” de la seminarul lui. Eram nostalgică şi mi-era dor de anul I, când eram cam timorată din cauza lui, la-nceput.

Deveneam din ce în ce mai revoltată. Trei săptămâni la rând am venit în fiecare miercuri, la ora opt dimineaţa, în Militari, la Politehnică, în clădirea Facultatăţii de Electronică şi Telecomunicaţii, corpul A, etaj şase, sala…n-o mai ţin minte, pentru seminarul despre agenţii de presă. Vroiam doar să ajung de la general la particular. Să accentuez faptul că veneam din Berceni, doar pentru seminarul ăsta. Ei bine, veneam degeaba! Nu ştiam de ce doar noi studenţii ajungeam la seminar. Aflam mereu cu o zi întârziere „motivele” absenţei profesoarei desemnată iniţial. Aş fi vrut doar să aibă (cineva) bunul simţ să ne anunţe. Dar cum suntem cantitate neglijabilă, „dă-i înainte cu tupeu”.

Dar lucrurile au început să devină interesante când cineva ne-a anunţat că o să facem seminarul cu Vasas începând de „azi”. Din nou s-a instalat panica, automat: „n-am citit nici un ziar azi”, „aoleu, habar nu mai am care-i treaba cu statuile de la Leu”, „frate, nu mai ştiu cifrele romane deloc!”, „hai odată cu covrigii ăia, că ne-a luat naiba dacă-ntârziem!”, „de ce noi?”. Vin la ora lui Vasas direct de la muncă. Ba chiar plec cu o oră mai devreme ca să pot ajunge la timp. Sunt mândră că am făcut performanţa de a nu întârzia niciodată, chiar dacă am lăsat multe ţigări fumate doar pe jumătate. Este singurul seminar care mă relaxează total. Orele petrecute în sala aia obosită  sunt un fel de „Cronica Cârcotaşă a FJSC-ului”. Au fost momente în care am râs cu lacrimi, fie că de perlele mele sau de alea pe care le scriau colegii mei în testele săptămânale pe care le primeam, negreşit, la începutul orei. Invariabil, prima întrebare era  „o ştire cititiă/ auzită astăzi”. Mulţi lasă loc liber şi astăzi la întrebarea asta, unii mai trag cu ochii în ziarul din ghiozdan, iar alţii lucrează într-o redacţie  şi stau toată ziua cu tv-ul deschis pe A3 sau pe Realitatea…şi degeaba. Mi-a plăcut de el că s-a prins că noi, „şmecherii”, învăţăm ştirile înainte de seminar şi a început să ne întrebe ce a declarat cutărescu şi cutăreasca azi la Guvern/ Parlament. Noi eram blocaţi, logic. „Stai aşa..eu am citit altă ştire azi!”, ne spuneam, în timp ce rodeam o unghie şi ne încruntam.

Nu suportă foile capsate, rupte din caiete cu „şină”, sau aduse în „prezervative”.

Mi-a plăcut mult seminarul cu Vasas încă din anul I, când ne-a predat tehnici de redactare. Am admirat stricteţea atitudinii, ironia şi sarcasmul din tonul său, faptul că poate vorbi cursiv, fără „ăăă”-uri şi că deşi originar secui, cunoaşte istoria şi limba ţării ăsteia minunate în care locuim cu to(n)ţii de o sută de ori mai bine decât noi. A fost singurul profesor care ne-a obligat în acelaşi seminar să ne testăm imaginaţia, cultura generală, rapiditatea şi capacitatea de sinteză, de a reda mult în timp scurt şi rânduri puţine. Deşi atunci mi se părea stupid să stau să descriu cravate şi pantofi şi morţi de pe pereţi, ori statui, acum îmi dau seama că nimic nu se întâmplă fără rost şi că nimic din ce-am făcut la seminarul ăsta n-a fost inutil.

Am avut onoarea de a afla „teoria prunelor pişate”, am învăţat să ucid adjectivele, să renunţ la exprimările pretenţioase de genul „acesta”, la otrăvitorul „se pare că” şi să respect dreptul cititorului la ignoranţă. Am învăţat că prima oară sun la redacţie şi că atunci când un om muşcă un câine, atunci am o ştire. Încerc să nu mai fac greşeli de hipercorectitudine. Deşi sunt praf la geografie sau deşi îmi place muntele, nu ştiam, înainte să-l cunosc pe Vasas, că Aconcagua e cel mai înalt vârf din America de Sud. Dar, o să ţin minte toată viaţa.

Profu’ nostru a reuşit să devină un mit. De când unul dintre colegii mei a folosit la o lucrare formularea „s-a finalizat cu…”, el i-a spus scurt şi la obiect: „să vorbeşti TU aşa când oi fi cu prietena ta..să vedem dacă se mai finalizează ceva”. Am râs cu lacrimi, am spus povestea mai departe în cercul meu de prieteni. Foloseam în loc de „las-o baltă cu (gluma) asta” termenii „termină-te” sau „încetează-te”, acum folosim în mod cert „finalizează-te”!

Mereu mă ţineam cu mâinile de burtă când începea să citească bâlbele din lucrări, privindu-ne sever pe deasupra ochelarilor. Mă-roşeam şi mă făceam mică fără să vreau, de fiecare dată când îmi venea rândul. Deşi nu-mi doresc să fac o carieră într-o agenţie de presă, este singurul seminar la care simt că nu mi-am pierdut timpul şi de la care chiar am învăţat ceva semestrul ăsta, fie că sunt noţiuni de cultură generală sau de presă. Chit că unii au impresia că nu învaţă  nimic, alea 20 de minute în care te pune să stai în picioare, lângă uşă, pentru că ai întârziat unul singur, te vor face să devii, indubitabil (un cuvânt pretenţios pe text se admite, sper), hiperpunctual, fără să-ţi dai seama.

Dacă mă gândesc să fac un master tot la FJSC, o să aleg „Jurnalism tematic”. Dacă voi alege „Jurnalism tematic”, se va datora în mare parte faptului că-l voi avea în continuare ca profesor pe „dicţiatul”. Numai el să dea porecle?

PS: Tot el a fost singurul om care m-a făcut să mă simt mică şi insignifiantă în anul I, pentru că n-am avut o poreclă. Mă gândeam..oare atât de lipsită de personalitate sunt, atât de proastă e scriitura mea încât nu merit una?

Acum, semnez cu mândrie: Muntanofila (deşi mai bine sună munţomana!)

Vreau să ştiu…acum cine ne mai aprovizionează pe noi cu ţigări şi trabucuri?

Să fie sărbătoare!

Să vină sărbătorile ca să putem fi oameni (mai) buni. Să vină mai repede ca să ne bifăm faptele altruiste pe anul ăsta.

Să vină Crăciunul ca să cumpărăm multe cadouri. Să vină pretextul fără de care nu mai putem  dărui ceva cuiva. Doar nu vrem să ne lovim de întrebarea-clişeu: „Cu ce ocazie?”

Să vină Revelionul ca să ne propunem ceva pentru anul viitor, ca să fixăm un deadline până la care o să ne atingem măreţul scop sau până când „o să ne lăsăm de…” sau până „(ne) schimbăm…(adresa)”.

Să vină sărbătorile ca să avem un oraş mai luminat noaptea, chiar dacă e criză şi chiar dacă e luminat kitschos.

Să vină ziua de 31 decembrie cu superstiţiile ei cu tot, ca să ne aducem aminte de bani datoraţi sau de datornicii noştri. Doar ştim că, dacă intrăm în noul an cu datorii, aşa o s-o ţinem tot anul. Pe lângă asta, mai există şi pretenţia de a avea o bancnotă (cu cât mai multe zerouri) în buzunar, la 12 noaptea. Clar datorită ei, o să fie un 2011 îmbelşugat.

Să vină cele trei zile de Crăciun ca să mâncăm hălci de şasă ori (minimum am spus!) în trei ore şi ca să ne rostogolim până…oriunde.

Să vină iarna, doar „it’s the season to be jolly”! Irefutabil singurul sezon în care poţi fi fericit.

Să tot fie sărbători de iarnă ca să ne amintim că Frank Sinatra este sinonim cu muzică de calitate.

Simple constatări

N-or să înveţe niciodată toţi oamenii că la metrou, staţionarea se face pe partea dreaptă a scării rulante. Chiar dacă majoritatea se vor acomoda într-un final, mereu va fi cineva de care te vei împiedica pe partea stângă, când vei încerca să urci.

Nu ai cum să mulţumeşti pe toată lumea. Dacă te-mbraci în negru, eşti roacăr supărat. Dacă porţi tocuri, o fustă scurtă (şi roz eventual) şi-ţi faci unghiile roşii, eşti piţipoancă. Dacă nu eşti nici roacăr, nici piţipoancă (nici cocalar, sau alt gen), eşti banal şi fad.

Când încerci să faci mai multe lucruri deodată, îţi vor ieşi prost toate. Ştiu, poate te grăbeşti, dar cât stai să repari ce-a ieşit nasol din cauză că te-ai grăbit, o să pierzi de două ori mai mult timp şi tot nu rezolvi nimic.

Oricât ai pretinde că eşti urs şi visezi, papucii nu vor începe să danseze fără să-i încalţi şi să-i „conduci”.

Poate să vină criza şi sub formă de uragan, sunt două categorii de oamenii care vor supravieţui întotdeauna: cei care chiar sunt buni în profesia lor şi cei cu pile.

Cine manifestă nostalgii faţă de regimul comunist, este poftit să stea la o coadă – la poştă, la doftor, la un secretariat (la oricare), cfr etc.instituţie de stat să fie. Dacă nu ţi s-a spus niciodată „ghişeul acesta se închide”, „intrăm în pauză de masă” sau „nu aţi stat la coada bună”, ai trăit degeaba.

Când cineva îţi spune „hai că mai vorbim despre asta” sau ”nu ştiu..mă mai gândesc”, înseamnă că NU!

Unele aspiră la şampanie în limuzine şi la Ibiza. Eu vreau să mă plimb cu un tanc şi să intru-ntr-o mină. Precizez că nu vor fi acţiuni simultane.

Când te grăbeşti, şoferii de pe ratb sunt cei mai incompetenţi, iar semafoarele vor fi intenţionat blocate pe culoarea roşie!

Poţi să mori şi pe trecerea de pietoni, pe verde…aşa că nu te mai tot feri de alte lucruri riscante..

Oamenii vor vrea întotdeauna altceva decât au. Întotdeauna.