Amintiri din boschetărie

Toate aventurile prin care am trecut implică, de regulă, munți și boscheți. Trenul către Bușteni în care m-am urcat acum doi ani dis-de-dimineață cu doi prieteni buni – Andrei și Tom – nu ducea spre vreo excepție.

Era o zi frumoasă de mai, urcam stâncile de pe Valea Comorilor din Bucegi și aveam încredere în Andrei, omul poreclit Passaris (după celebrul criminal) de toți prietenii pe care i-a dus vreodată pe munte. De fiecare dată când strângea oamenii pentru o tură, cineva pățea ceva – fie cădeau, se zgâriau, își rupeau ceva.

Passaris e un bucureștean calm, molcom, slăbuț, cu plete șatene și care cântă fals la chitară. Dincolo de toate suspiciunile prietenilor noștri, este omul care mereu m-a scos din căcat când eram atârnată pe stânci din Bucegi de care habar n-aveam unde duc. E un fel de GPS care îți explică la telefon dacă e nevoie pe ce cărăruță și pe lângă ce brad trebuie să treci ca să ajungi la destinație.

Valea Comorilor a fost liniștită, stâncile reci și răcoroase, iar părțile în care am urcat pe sub tuneluri de zăpadă înghețată, memorabile. Pe drum fredonam versuri pe care le cântăm la focuri de tabără: ”Frumoasă-i viața sus în munți când mergi pe o cărare, puțini în lume sunt ca noi, puțini în lumea mare.” În vreo trei ore am terminat valea și eram pe la 1900 metri. Eram cam două după-masa. Eu și Tom ne-am aruncat în iarbă, am început să mâncăm sandvișuri și ciocolată, în timp ce Passaris cerceta zona. Ne spusese el cu câteva zile înainte că e o muchie pe care voia s-o urce de mult timp. Dar mare ne era lenea, soarele ne izbea direct în cap și voiam doar să zacem acolo, să contemplăm. Ne-a dus cu zăhărelul, că e puțin de mers, că nu ocolim și că dăm în aceeași potecă, dar mai jos. Nu puteam decât să-l urmăm credincioși – dacă nici el nu cunoaște Bucegii, nu știu cine.

Muchia Clăiței – cea pe care o ținteam – însemna că trebuia să urcăm peretele din dreapta văii, și să ajungem pe la 2200metri. Ne durea gâtul numai când ne uitam la ea, în sus. Mi se oprea rucsacul în toate crengile pentru că aveam prinși doi pioleți de el (acele ciocănele de care te ajuți pe munte când e gheață). Am plutit o porțiune pe jnepeni, bălăngănindu-ne stânga-dreapta și expoziția de julituri de pe picioare începuse. Mă enervam, mai înjuram, mai cântam ”mamă unde ești, bate-mă de vrei, dar vino să mă iei.” La un moment dat am ajuns la un hău, de unde trebuia să facem rapel (coborât pe coardă), pentru că peretele era mai mult vertical. Passaris a aruncat coarda pe care o avea în rucsac pe după un copac, mi-a dat un ham și am început să fim spider-meni de stâncă.

După ce ne-am regrupat toți trei pe un prăguleț, Passaris trage coarda și se pregătește să o înfășoare după un alt pom, ca să continuăm coborârea. Și cum el are două mâini stângi, coarda scapă și cade vreo 15 metri sub noi. Eu și Tom am făcut ochi mari, ne gândeam cum o să facem să ieșim din căcat. Passaris era calm ca întotdeauna. Ne uitam la omul nostru și așteptam o soluție, pentru că n-aveam cum să coborâm pe acolo fără să ne ducem la vale ca o avalanșă.

Scormonește prin rucsac și spune: ”Nu-i nimic, mai am o coardă!” – moment în care ne-a pufnit pe toți trei râsul, acolo, înghesuiți pe un colțișor de pământ. Nu ne venea să credem, pur și simplu, că al nostru preten cară două corzi după el (una având cam un kilogram, iar pe munte orice atârnă). Omul ăla aiurit și care vrea s-o ia mereu prin boscheți ne scotea din nou din încurcătura în care ne băgase. Am mai dat câteva rapeluri, am mai făcut niște vânătăi, am mai urcat ceva și am ieșit pe muchie într-un final. Picioarele au început să-mi tremure pentru că aveam hău în stânga și în dreapta. Făceam pași de bebeluși și m-am așezat cu mare grijă ca să-mi reglez pulsul. Privelișea era incredibilă și i-am mulțumit lui Passaris că nu m-a lăsat să cobor la tren după vale. Am făcut mai mult poze doi câte doi pentru că trebuia să fim precauți cu fiecare pas făcut.

Am pornit pe coclauri din nou, printre boscheți și copaci de care dacă mă țineam, plecam cu tot cu rădăcină sau cu crengi uscate – în funcție de vârsta pomilor. La un moment dat am început iar să mă enervez că nu găsim marcajul și că se însera. Picioarele-mi alunecau, dar auzeam apa curgând și știam că suntem cumva bine. M-am scurs pe o porțiune cu tot cu pământul de sub mine, ca-n filmele cu proști. Mi-am rupt in fund pantalonașii hawaieni preferați și am picat eroic în brațele băieților. Am vărsat două lacrimi și Passaris a început să cânte ca să mai spargă din tăcerea mormântală. Picioarele mă dureau și voiam doar să beau o Cola pe bordura din gară.

A coborât el la un moment dat prin niște boscheți, a zărit marcajul și a țipat la noi ca să coborâm din nou pe coardă. Am făcut un fel de mud-but-surfing, dar am ajuns întregi în mijlocul potecii. Ne-am așezat în fund, am făcut o poză victorioasă toți trei și ne gândeam ce tare ar fi să apară un ursuleț.

Am mai făcut o oră interminabilă până-n Bușteni, întrebându-ne după fiecare cinci minute dacă mai e mult. Am intrat în primul supermarket și am cumpărat parizer de pui feliat, o pâine și un păhărel cu muștar. Bineînțeles, și Cola. Ne-am înfruptat pe o băncuță din gară până ne-a venit trenul – în care am dormit duși până la București. Aveam pantalonii rupți în fund, eram ciufulită și cu picioarele pline de semne, dar a fost o zi ca niciodată – boschetărind prin munți doi băieți și-o fată.

„Soarele mai străluceşte şters, dar pân’la munte mai avem de mers”


Natura e fascinanta, nu-i aşa?


Şi astfel, incepe..Valea Comorilor


Şi continuă..


Ceva timp..


Şi tot căutau comori ascunse


Chiar pe sub zăpadă



Dar comorile erau sub ochii lor încă de la început


Şi au defilat în toată splendoarea lor


Fericite de fiecare dată când le mai descoperă cât-un rătăcit care n-a nimerit mall-ul 😀



Şi se mai opreau..unii să admire, alţii să cerşească ciocolatăă


Şi urcau..pe unde colţişoarele de iarnă au rezistat eroic


Şi ajungem şi la…final destination: The Top..da…adorăm să privim de sus..


…exact…


..mhm..prin boscheţi coborâm…scuze..prin jnepeni..


..astfel, cei doi pioleţi pe care-i ai prinşi pe rucsac se vor agăţa în toate crengile posibile, în următoarele câteva ore..bune. (ps: bineînţeles că eu încă n-am un piolet propriu, dar când vine vorba de plecat în „expediţii” produc şi 3 :))..)


Iar Andrei, calm ca-ntotdeauna, mă va asigura că e ok să faci rapel printre copaci, e ok să n-ai habar cum o să cobori de la mama naibii. Iar Tom din spate (pe jos, pe undeva)poate confirma dacă nu cred.

..and you know..if you can’t beat them..join them..

şi dacă unii dau nume unor vârfuri pe care ei le ating primii, noi botezăm căi de boschetăreală pe văi alpine..cred c-o vom boteza p-asta..”spuneţi NU potecilor”

şi marcajelor….

însă întotdeauna „DA” exclusivităţii….

Şi astfel am ajuns la final destination 2: Muchia Clăiţei, peretele care mărgineşte în dreapta, Valea Comorilor (dress code: something red!)

Şi aşa văd eu..

Şi aşa vezi tu…nu..nu jucam Baba Oarba..cred..pentru că trăiesc înca:))

Şi după multe căzături, înjurături, crengi în gură, întrebări retorice(„cine m-a puuuus…”) şi pantaloni rupţi..vedem şi marcajul..seara cândva, logic 😀

Şi facem o ultimă poză eroică..spontană..

Aici se încheie mica, dar valoroasa mea amintire 🙂 Mâine mergem să facem altele. Bineînţeles că mă refeream la amintiri. Doar nu credeaţi că la vânătăi..:P

Until soon.

Într-o zi cu cer senin, frumos ca niciodată, urcau pe Comori doi băieţi şi-o fată…















Reclame

Un gând despre „Amintiri din boschetărie

  1. Pingback: Amintiri din boschetărie - Ziarul toateBlogurile.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s