“Frumoasă-i viaţa sus în munţi, când mergi pe o cărare, puţini în lume sunt ca noi, puţini în lumea mare.”
Mă uitam peste pozele din calculator pe care le am din turele de la munte. Aşa fac mereu înainte să plec iar la drum, a doua zi. Îmi place să-mi amintesc. Îmi pare rău că despre multe ieşiri n-am scris. Multe dintre poze vorbesc oricum de la sine, însă doar cei care au fost acolo ştiu povestea fiecăreia, cu adevărat. Ideea este că nu pot să mă abţin de la publicarea câtorva poze dintr-o tură foarte specială pentru mine. Cred că şi pentru cei doi prieteni, datorită cărora am ajuns cu picioarele întregi acasă în noaptea aia. Aşa că iată povestea – mai mult în imagini – a mea, a lui Andrei, a lui Toma şi a Bucegilor – partea mai sălbatică a lor. Era cândva anul trecut, într-o zi frumoasă de mai. Am parcurs Valea Comorilor, dar din câte se va vedea, aia a fost doar plimbărica, încălzirea că să zic aşa. N-o să uit niciodată ce expoziţie de julituri şi vânătăi aveam pe picioare când am ajuns înapoi în „lumea bună”, dar eram cea mai mândră şi de fiecare dată când mă uitam la ele, ma pufnea râsul şi-mi dădeam seama că semnele alea vorbeau cu mine. Îmi ziceau că nu sunt normală. Sper să nici nu devin aşa vreodată.
“Soarele mai străluceşte şters, dar pân’la munte mai avem de mers”
Natura e fascinanta, nu-i aşa?
Şi astfel, incepe..Valea Comorilor
Şi continuă..
Ceva timp..
Şi tot căutau comori ascunse
Chiar pe sub zăpadă
Dar comorile erau sub ochii lor încă de la început
Şi au defilat în toată splendoarea lor
Fericite de fiecare dată când le mai descoperă cât-un rătăcit care n-a nimerit mall-ul 
Şi se mai opreau..unii să admire, alţii să cerşească ciocolatăă
Şi urcau..pe unde colţişoarele de iarnă au rezistat eroic
Şi ajungem şi la…final destination: The Top..da…adorăm să privim de sus..
…exact…
..mhm..prin boscheţi coborâm…scuze..prin jnepeni..
..astfel, cei doi pioleţi pe care-i ai prinşi pe rucsac se vor agăţa în toate crengile posibile, în următoarele câteva ore..bune. (ps: bineînţeles că eu încă n-am un piolet propriu, dar când vine vorba de plecat în “expediţii” produc şi 3 
)..)
Iar Andrei, calm ca-ntotdeauna, mă va asigura că e ok să faci rapel printre copaci, e ok să n-ai habar cum o să cobori de la mama naibii. Iar Tom din spate (pe jos, pe undeva)poate confirma dacă nu cred
.
..and you know..if you can’t beat them..join them..
şi dacă unii dau nume unor vârfuri pe care ei le ating primii, noi botezăm căi de boschetăreală pe văi alpine..cred c-o vom boteza p-asta..”spuneţi NU potecilor”
şi marcajelor….
însă întotdeauna “DA” exclusivităţii….
Şi astfel am ajuns la final destination 2: Muchia Clăiţei, peretele care mărgineşte în dreapta, Valea Comorilor (dress code: something red!)
Şi aşa văd eu..
Şi aşa vezi tu…nu..nu jucam Baba Oarba..cred..pentru că trăiesc înca:))
Şi după multe căzături, înjurături, crengi în gură, întrebări retorice(“cine m-a puuuus…”) şi pantaloni rupţi..vedem şi marcajul..seara cândva, logic
Şi facem o ultimă poză eroică..spontană..
Aici se încheie mica, dar valoroasa mea amintire Mâine mergem să facem altele. Bineînţeles că mă refeream la amintiri. Doar nu credeaţi că la vânătăi..:P
Until soon.
Într-o zi cu cer senin, frumos ca niciodată, urcau pe Comori doi băieţi şi-o fată…
Stare buna, lucruri folosite mai mult la panou. 
