(Primele) Impresii despre Fagaras
Cum bunului meu tovaras de drum Razvan i-ar placea sa-mi spuna, va zic si eu voua: “Ţi-am zis vreodată că muntele se serveşte cu linguriţa? Ei bine, eu sunt d-abia la a zecea linguriţă. Şi am un butoi întreg de mâncat.”
Incep prin a spune ca meleagurile Fagarasului sunt unele pe care de mult imi doream sa le explorez. Mi-au fost laudate prea mult ca sa nu ajung si eu pe acolo. Oricum am ajuns mult mai tarziu decat preconizasem, dar dupa cum stiti, mai bine mai tarziu, decat niciodata. Asa ca am inchegat o trupa miez (cum imi place mie s-o denumesc) si avand in vedere ca EU faceam parte din ea, nu putea fi altfel 
;plus ca eram sHase – cifra fatidica, mai nou.
Nu am de gand sa intemeiez un RT [ raport de tura] prin aceste randuri, ci doar sa las niste impresii despre muntii in care mi-am dorit atat de tare sa ajung.
Sunt atat de multe cuvinte care ar putea defini Fagarasul, un amalgam de ganduri ma trec cand imi amintesc de acele cateva zile de detasare, insa nu stiu cu ce sa incep.
Bineinteles, primul cuvant, care ar defini inceputul, este entuziasm. Mult. Incercam sa-mi imaginez cum vor decurge lucrurile, sa anticipez cateva picaturi, insa degeaba. Am hotarat sa incetez, caci n-avea rost si am sperat intr-una sa avem parte de vreme buna, ca “sejurul” sa fie frumos pana la sfarsit. Se pare ca faptul ca am calcat pentru prima oara creasta Fagarasului m-a ajutat mai mult decat ma asteptam. Ploaia ne-a ocolit, desi vremea nu se preconizase a fi asa faina. Cativa nori si ceva ceata au fost, dar asta nu ne-a impiedicat deloc in traseul nostru. Singurul care mai imi limita entuziasmul ocazional era rucsacul destul de greu si portiunile in care mergeam pe curba de nivel foarte frumos, iar in fata vedeam un perete masiv, plin cu marcaj banda rosie.
Asta ma duce la cel de-al doilea cuvant si anume, demoralizare. Oricat ar fi de frumos, de spectaculos ( super-cici-hau cacalau de spectaculos) e demoralizant sa te bata soarele in cap, sa ai ceva kg in spate si sa vezi munti interminabili, pe care ii urci, ii urci, dar nu se mai termina, exact cand ai nevoie de ceata sa te amagesti, ea dispare, sa spui ah acum chiar ca am ajuns”, sa vezi marcajul din pseudo-varf, si sa mai urmeze doua dupa. Dar ati putea spune, “ti-o faci cu mana ta, e alegerea ta, cine te pune sa mergi?”. Si aveti dreptate, de aceea este singurul alineat in care am avut voie sa ma plang, dar trebuia sa-l integrez. Doresc sa mai adaug doar ca demoralizant se pupa cu umilire. Fagarasul este un munte ce te umileste. Cand esti si tu mandru ca ai ajuns la 2400m, rasufli usurat, el rade de tine si-ti zice “hai mai coboara tu 200m ca prea esti cu nasu’ pe sus, mai vezi ce e pe jos, p-orma poti sa urci iar la greu, n-ai decat, pe mine ma doare NU la bascheti, dar la marcaj, asta da”. Ideea e ca se distreaza copios pe seama tuturor.
Apoi vine si acel cuvant numit satisfactie. Chiar daca urci, cobori, urci, cobori, Fagarasul ofera satisfactii imense. Chiar te simti deasupra tuturor (celor din Romania, logic). Pentru cateva zile, esti peste toti ceilalti. Respiri cel mai curat aer. Esti deasupra norilor, ceea ce ma aduce la cea mai mare dorinta a mea legata de munti, pe care nu mi-o vazusem indeplinita pana acum.: sa stau deasupra plafonului de nori, sa ma uit in jos la ei, si nu in sus ca orice om obisnuit. Sa ma simt speciala, aparte, cu un avantaj, sa ma simt diferit. Liniste. Un alt sentiment pe care il ai in momentul in care prinzi apusul si pe Vf. Negoiu si pe Moldoveanu. Da stiu, am prins apusurile pentru ca am plecat tarziu din locurile de campare, adevarat, si pe parcursul traseului regretam ca nu am purces mai devreme, la timp, ne gandeam ca nu vom ajunge la timp (…la timp pentru ce..chiar?)…”la timp” are sensul de lumina..probabil. Ideea e ca in momentul in care esti sus acolo si vezi soarele contopindu-se cu norii, uiti de orice altceva. Esti acolo si atat. Iti lasi rucsacul sa cada intr-o parte, te asezi langa el, incerci sa-ti reglezi respiratia si sa intelegi la ce fenomene esti martora. Admiri si taci. Dupa cum spuneam mai sus, vezi ceva ce doar o mica parte a oamenilor apuca sa vada.
Altceva? Frica. Putea sa lipseasca acest cuvant cand vine vorba de munte? La mine nu. Cel putin nu inca. Nici ca sa ma dau viteaza nu scriu aceste randuri. Au fost momente in care mi-a fost frica, recunosc. Cand vezi gol in stanga, gol in dreapta, mergi pe o potecuta ingusta de tot si simti cea mai mica adiere a vantului, ti se face putin frica. E mai mult paranoia si experienta cu viscolul din alte ture cred, chiar daca vantul abia te mangaie in cazul de fata, ai impresia ca in secunda urmatoare vei fi in tufe, cautand afine. Ce conteaza ca ai mai fost pe munte..esti un pic cu mocovul…in mana sa zicem. Cand il intrebi pe omul cel mai informat din echipa “esti sigur ca pe aici trebuie sa mergem?”, e clar ca exista o problema cu siguranta, e clar ca subconstientul tau isi doreste pentru o clipa sa nu fii nevoit sa mergi pe acolo si sa existe o sansa ca traseul sa fie totusi prin alta parte, problema este ca nu ai prea multe optiuni din nou: hau in stanga si in dreapta, deci da, pe acolo era (aici ma refer in principiu la intrarea pe Custura Saratii). Cand te prinde noaptea pe Strunga Dracului (ce nume promitator nu?) – dupa apusul de pe Negoiu – si ratezi unul din lanturile de sustinere, si te vezi cu un picior in aer, cu celalalt sustinut doar in calcai, prize spalate pentru maini si din spate e cineva care striga “era lant mai sus, in stanga”, esti ceva de genul “yuppi, l-am ratat cu gratie, acum ce urmeaza? Aa stai sa ma intorc..aa stai..N-AM CUM !”..tremuri, iti bate inima mult mai tare, urmeaza promisiunea ca o sa te asiguri mai bine inainte sa pui piciorul pe ceva, chiar daca cel din fata ta a mers tot pe acolo si cea conform careia iti vei cumpara o frontala mai buna ( asta doar daca reusesti sa scapi din…”situatia compromitatoare”..ca sa nu vorbesc urat…DA..deci daca reusesti sa scapi din si anume marele cacat – cuvant ales de asemenea sa fie laitmotivul turei, deci trebuia mentionat macar o data). Plus ca diferitele “monumentele” de omagiere de pe trasee, da, crucile..nu sunt tocmai niste elemente incurajatoare…desele cruci 
. Sa zicem ca am scapat cu bine, din moment ce acum citit aceste randuri. Doar v-am spus ca suntem miez.
Sa vorbim un peu despre rasfat. De cand am inceput sa merg pe munte, am avut norocul de a fi rasfatata de baieti mai rau ca mama. Ma refer la gatit. Dar sase zile la rand n-am mai fost rasfatata pana acum. Baietii au venit inarmati cu primusuri, oale, tacamuri, legume, condimente, sare, legume, supe, piure, paste, lapte praf, cereale si alte cele, toate pentru a crea conditii optime, ceva mai bune ca la un restaurant. Asa ca in momentul in care ai campat langa un lac, cerul este senin, plin de stele mai aproape cu minimum 2100m, luna a fost si ea martora, tu stai in sacul de dormit afara iar cineva vine cu prosopul pe brat si-ti spune “cina e servita, sa aveti pofta”, e ceva. Te simti chiar foarte bine. Asa ca profit de caractere sa le multumesc bucatarilor sefi, Andrei si Tom: va multumim tipilor pentru ca spuneti NU conservelor de pate 
Sa spunem cate ceva si depsre cuvantul uimire. Uimire fata de masivitatea Fagarasului, stanca zdravana sub care nu mi s-a desprins priza niciodata ca in alte parti ( poate ca e doar norocul incepatorului, ce pot sa spun), uimire fata de peisajele ce pareau desprinse din tablouri, fata de abruptul ce te lasa cu gura cascata, fata de lumina ce patrunde prin ceata si formeaza un soi de curcubeu circular, fata de tot pur si simplu. Uimire fata de casuta adorabila de la Vistea, refugiul vopsit alb cu rosu ce-ti da impresia ca e scoasa din povesti, ca e din bezea si ca trebuie s-o mananci ( da, adevarul e ca mi-era si un pic foame in acele momente).
Sase zile in Fagaras inseamna si sase lectii de viata. Cum sa reactionezi fata de prietenii tai, cum sa-ti temperezi caracterul poate un pic mai acid, cum sa ajungi la o intelegere chiar daca parerile sunt diferite cand pui degetul pe harta. Lectiile au avut concluzia urmatoare: data viitoare detaliile vor fi punctate mai bine, stabilite din Bucuresti, si nu la repezeala, de asemenea se va proceda si cu traseul, pentru ca viitoarele conflicte si divergente sa fie evitate.
Fagarasul inseamna multe popasuri in tufele cu afine si zmeura, inseamna satisfactia unei urme de finnetti pe Moldoveanu ( pentru ca restul..se subintelege..n-a rezistat – motiv pentru care in tura viitoare ii vom indeplini prietenului nostru fantezia de a avea in mana o galeata nu de 1 kg ci de 5 kg, am promis oficial si in scris! )
Concluzia este ca pentru toate cele enumerate mai sus merita sa parcurgi meleagurile Fagarasului: mandria de a fi la inaltime, prilejul de a petrece diferit timpul cu prietenii, pentru frica, pentru demoralizari, dar si pentru satisfactiile de dupa, pentru faptul ca ai facut fata prvocarii lui, pentru zmeura si finnetti, pentru apusuri si lacuri, pentru capre negre ( si lupu pe care eu nu l-am vazut, dar sunt 5 contra 1 
), pentru curbele de nivel si popasuri, pentru detasare: fara semnal, tv, net sau altele. Doar tu si creasta. Indecisa si rasfirata in toate partile dar pur si simplu SUPERBA. O creasta care asemeni Retezatului sau Pietrei Craiului intotdeauan te va provoca sa spui “Voi reveni, cu siguranta!”.
Fagaras, un munte care mi-a intarit convingerea conform careia fericirea chiar sta in lucrurile simple.
“Opreste Doamne clipa cu care masori eternitatea” (Lucian Blaga)
Ti-amintesti in Fagaras…?..Nu era intr-un oras….dar era la asfintit…
Echipaj miez: Andrei, Denisa, Marius, Teo, Tom si…logic…EU
